Ce știi tu?

De câte ori n-am rostit întrebarea asta...uneori nervoși, alteori plini de dispreț, ne-am crezut superiori...N-am prețuit povețe și n-am pus preț pe tristețea celui de lângă noi. Am trecut pe lângă lume adânciți în gânduri și griji. Și-apoi ne-ntrebăm... 

Ce știi tu, mamă, despre viața de adolescent, despre dragostea neîmpărtășită la liceu și prietenii ce se termină în zori? 

Ce știi tu, tată, despre secretele iubiri, despre lacrimile de pe perna mea, atât de reci și amare, despre copilăria care-a trecut ca vântul? 

Ce știi tu...despre durerile acelea tatuate care n-or să se șteargă niciodată? Ce știi tu despre lacrimile suspinate pe ascuns, despre întrebările fără răspuns ale unui destin preaputernic, pentru care nu poți face nimic, despre nopțile în care somnul ți-e dușman? 

Ce știi tu, străine...despre un zâmbet recitat când inima e străpunsă de-o teamă constantă, de-o neliniște sufocantă, de incertitudinea zilei de mâine, de cât de mult îmi tremură mâinile? Ce știi tu despre viața asta pe care cu greu o accept, despre inima ce-mi tresare în piept, de ceea ce n-o să uit niciodată? 

Tu, judecătorule de vieți, ce știi despre toate dățile în care simt că mor când urletul nu mi-e înțeles, ce știi tu despre o liniște plină de spini, de acei ochi prin care văd sfârșitul? Ce știi tu de zilele acelea care toate par la fel, în care mereu aripile-s tăiate? 

Ce știi tu...de un zâmbet ce te-ajută să nu te-neci în marea de probleme? 

Tu doar vorbești...vorbești și judeci...dar ce știi tu? 

Spune-le celor dragi că îi iubești. Inimioarele trimise pe whatsapp nu au nicio valoare

Ne-am ultra-tehnologizat, în orice domeniu primează aparatura. O fi bine sau nu, rămâne de văzut.  

Din păcate însă, relațiile interumane s-au degradat. Petreci mult timp on-line, indiferent dacă îți citești sutele de mailuri, verifici noutățile de pe rețelele de socializare sau porți vreo discuție rapidă pe WhatsApp. Ești în goană după like-uri, în loc să alergi pentru o îmbrățișare. 

Ești mereu într-un du-te-vino haotic între serviciu, copii, cumpărături, treburi casnice. Îți întâlnești din ce în ce mai rar familia sau prietenii pentru că timpul ți-e limitat. În cel mai fericit caz, îi vizitezi rapid pentru că mereu apare și altceva de făcut.  

Nu ți-ai mai ținut mama în brațe așa cum o făceai altădată și nu pentru că te-ai maturizat, așa s-a schimbat societatea. Te grăbești. Ți-ai repezit copilul pentru că ești afundat de grijile de la serviciu,  ești stresat de plata facturilor, de dorința de a-i oferi un viitor mai bun, care, ce să vezi, se-ntoarce împotriva ta. Pierzi momente prețioase. Cu prietenii bei rapid o cafea și-apoi îți continui mișcarea browniană. Bunicii sunt ultimii cu care ai avea posibilitate să discuți...ei n-au nici WhatsApp și nici Facebook, dar știu mereu când e ziua ta, deși nu le-ai mai trecut pragul de mult. Și nu ți-au dat ignore. 

Oprește-te!  

Spune-le celor dragi cât de mult îi iubești. Spune-i familiei că-i mulțumești pentru omul care astăzi ai devenit. Spune-le prietenilor că îi apreciezi pentru toate momentele când ți-au fost alături necondiționat. Ridică-ți fruntea din neliniștile ce te apasă și-aruncă un ochi către cei  pentru care contezi. Recunoștința face bine la suflet și la minte. Inimioarele trimise pe WhatsApp nu au nicio valoare.  

Nașii - familia pe care ar fi bine să ți-o alegi corect

Există un ciclu al vieții: ne naștem, studiem, ne îndrăgostim, ne căsătorim, dăm naștere copiilor, îi creștem, iar apoi ne luăm la revedere de la tot. Desigur, ordinea evenimentelor nu este obligatorie.  

Cu toate acestea, o atenție deosebită trebuie să acordăm persoanelor cu care dorim să pășim în viața de cuplu, cele pe care le dorim alături: nașii. 

Când ți-i alegi, ar trebui să o faci atât cu sufletul, cât și cu mintea. E inutil să-i iubești tu, să-i vrei tu, dacă sentimentul nu este reciproc. Zadarnice încercări de a-i mulțumi, când nepăsarea, delăsarea și minciuna reprezintă cartea lor de vizită. Alege-i deschiși la suflet, nu la portofel. Alege-i și transformă-i în familia ta de preț, cu care să-mparți bucurii și necazuri deopotrivă. 

Da, da, știu, nu ai de unde să-i cunoști în amănunt, oamenii se schimbă. Nu are sens să-ți reprimi trăiri sau vorbe doar pentru a face altora pe plac. 

Ai face bine să-ți alegi acei nași care să-ți fie alături când ai nevoie, cu care să te poți sfătui fără teama că ești judecat, cu care să stai la masă cu inima deschisă, fără să te gândești că deranjezi, indiferent dacă mănânci un pate sau caviar, bei suc sau șampanie. 

Ai face bine să ai ca nași prieteni de suflet și vârsta să nu fie un criteriu după care să te ghidezi. E inutil să-i vrei maturi, când poate chiar tinerețea e cea care-i va face să te-nțeleagă mai ușor. Renunță când ți se pun condiții peste care nu poți trece ori pe care nu le poți accepta. Renunță când, cu nonșalanță, ți se spune că, în cazul unei evenutuale despărțiri, își vor banii de dar înapoi. Renunță când auzi că te critică în tot orașul, fără a avea curajul să-ți spună aceleași lucruri privindu-te în ochi. 

Ai face bine să vezi în compania lor o regăsire, un moment de liniște ori haos vesel, să-ți placă să trăiești momente lângă ei, nu să stai ca pe ghimpi, așteptând să scapi, să pleci. 

Ai face bine să-ți alegi nașii care nu cred în superioritate, în impulsivitate și nu-ți instaurează dictatura în familie. 

Ai face bine să-ți alegi nașii pentru care ai fi dispus să-ntinzi și tu o mână cu care să dai, nu doar să iei. 

Alege-ți nașii de care să fii mândru, să le poți mulțumi oricând, să te gândești la ei cu zâmbetul pe buze. Așa, ca ai mei.  

Când ești și snob și fudul

Snob = persoană care respectă și imită tot ce e la modă.

Snobul este, s-o spunem din capul locului, elegant, fermecător, plin de superioritate, dar insuportabil pe termen lung. El nu există pentru el însuși, ci pentru ceilalți, pentru că un snob “cu vocație” nu e niciodată preocupat de sentimentul ratării, nu cade pradă melancoliei sau altor frămantări sufletești. 

O formă extremă de snobism este narcisismul, manifestat atunci când omul este marcat de grandoare, de nevoia de admirație, fiind preocupat de putere și de prestigiu. Cu toate acestea, un snob este persoana care se joacă cu imaginea sa fără a avea profunzimea necesară înțelegerii clare și concise a realității. 

Din păcate, întâlnim din ce în ce mai des astfel de persoane, care se ascund în spatele măștii de atotștiutori, perfecți în oglinda lor, care însă, divaghează de multe ori. Puși mereu pe contrazicere, veșnic cu garda sus, gata să te sfâșie dacă ai curajul să nu împărtășești aceleași idei sau sentimente cu ei. Deși de multe ori aberează, snobul nu va avea niciodată capacitatea de a-și recunoaște vina. Să nu visăm la a-l vedea cerându-și scuze. Fudulia primează, orgoliul său este intangibil. Restul lumii nu contează, el se consideră nucleul universului său, care, privit per ansamblu, e limitat. 

Când ești și snob și fudul reușești să-ți atragi rapid oprobriul public. Reușești să enervezi și uneori să exasperezi interlocutorul. Ai "calitățile" astea înrădăcinate în ADN. 

Snobul e veșnic dătător de sfaturi, de cele mai multe ori neavizate și nedorite. El cunoaște tot, știe tot, face tot, descoperă tot. Pe dracu! 

Am să te țin în brațe o viață-ntreagă și încă o secundă!

Am așteptat cu-atâta drag fiecare secundă până să te pot strânge în brațe și te-am visat și te-am dorit și mi te-am imaginat și te-am mângâiat zilnic în cele aproape nouă luni ale călătoriei noastre. 

Plânsul tău de bun-venit a fost cel mai frumos sunet pe care l-am auzit, iar pentru zâmbetul tău aș renunța oricând la mine. 

Pe noul nostru  drum am pornit încrezătoare. Am învățat rapid că pot renunța ușor la plăcerile mele, la curățenia obsesivă, la conversații lungi, la lenevit. Acum sunt într-o mișcare continuă, mereu în alertă. Am renunțat la fondul de ten pentru o cremă împotrivă eritemului, la parfumul meu pentru mirosul tău de lapte, la băi spumante pentru băița ta din fiecare seară, la cocktailuri pentru biberoane. Și nu regret!

Oboseala mi-e cel mai aprig dușman. Uneori ea m-adoarme cu capul pe pătuțul tău ori, în cel mai bun caz, cu tine-n brațe. Da, știu, mi-s judecată adesea, nu cred în "s-a învățat în brațe", cred doar că vrei să știi că-ți sunt alături. Și sunt. Îmi cântă inima de bucurie când doar la mine-n brațe îți găsești alinarea! 

Un scâncet sau o foială și-am apărut lângă tine. Nu vreau să te simți singură ori izolată și mi-aș dori să știi cât de mult te iubesc. Iubesc să te țin în brațe, te-aș ține-n brațe o viață-ntreagă și încă o secundă! 

Învață să pui punct

Uneori trebuie să pui punct. 

La sfârșitul unei propoziții. 

La sfârșitul unei povești. 

Se numește "ortografie". Sau mai simplu, "curaj". 

Uneori pleci fără să saluți...pleci cu lacrimi înnodate în barbă. Uneori spui "pa", dar știi că e un "adio". Sau măcar așa ai vrea. Relații, activităţi, servicii, toate au un final. 

Teama de eșec este apăsătoare, nimeni nu dorește să ia decizii pe care apoi să le regrete. Frica de viața nouă este la fel de înspăimântătoare. "Și atunci ce-o să fac?" 

Trebuie să decizi și cu inima și cu mintea, să strângi din dinți când sufletul îți urlă. Ar trebui să evadezi când te simți prins într-un labirint care pare fără ieșire, nu să te afunzi mai tare. 

Când împlinirea și fericirea nu mai merg mână-n mână, trebuie să pui punct. Nu căuta vinovați, nu amâna mai mult decât trebuie și nu îți pune speranța în oameni și fapte, s-ar putea să fii dezamăgit. 

Sfârșitul nu e întotdeauna cel mai rău lucru ce ți se poate întâmpla. Sfârșitul poate fi un început cald și prosper, bucurie și liniște. 

Învață să pui punct în relația cu tristețea, nefericirea și neîmplinirea. Păstrează-ți în suflet doar lucruri bune, care să te-ajute să te dezvolți pe orice plan.

Punct. Apoi spațiu. Și începi din nou, de la capăt! 

Bucură-te necondiționat! Transformă punctul în arma ta de izbândă!

A fost odată Fostul

Nu, nu trebuie să te întorci la Fostul. Până și basmele încep cu "a fost odată". "A fost o dată", nu de două, trei ori. 

Te-ai amăgit că ceva se va schimba, că efortul pe care l-ai făcut pentru relația perfectă nu va fi zadarnic. Ai sperat, ai suspinat și ți-ai imaginat totul ca pe-o poveste frumoasă, din care voi ieșeați învingători. Inutile sacrificii. 

Timpul estompează răni și vindecă cicatrici. Arareori îți întorci privirea-n trecut, peste umăr. Parc-ai mai avea curaj să mai încerci o dată, dar toată suferința ți-apare-n flash-uri scurte, în minte. Închizi ochii și încerci să te convingi că nu vrei să pătimești iar. Oscilezi între da și nu. Și iar încerci să scuturi de praf amintiri frumoase. Realizezi că-s prea puține, oftezi și renunți. Încă ai păstrat nostalgia certurilor. 

Sufletul parcă-ți plutește în derivă printre iubire și ură. 

Ai mai vrea o întâlnire-n tihnă, în care să îi spui c-ai fost mereu aici, c-ai așteptat un semn, o privire, un gest. Ai vrea să-i spui că n-ai uitat nimic și că din toată amărăciunea alegi doar zâmbetul. Ai vrea ca și celălalt să-ți spună același lucru, ai vrea o îmbrățișare care să v-aducă împreună.  

Și totuși n-ai curaj. Teama de dezamăgire e mult prea profundă. Dacă împăcarea n-aduce fericire și nu-ți face inima să tresară, nu, dragă, nu trebuie să te întorci la Fostul! 

Plângeri de gravidă

Aham, da, s-o crezi tu că perioada gravidității e cea mai frumoasă din viață ta! Știu că așa ți-ai imaginat, că ți-ai dorit, că ți-ai impus. Nu merge! 

Te plângi de cât de cald îți este, de parcă ai avea un rezervor de apă în locul glandelor sudoripare. Oricâte dușuri ai face, sunt fără rezultat. 

Te plângi de cât de mult te-ai îngrășat, de cât de greu te miști, de picioarele care s-au umflat de parcă ai inspirat heliu. De fapt, ești un balon cu ochi. Mâinile au circumferința dublă, degetele s-au transformat în cârnăciori cu verighetă, asta în cazul în care n-ai fost nevoită să renunți de mult la ea. Cântarul plânge și el.  

Te plângi când realizezi că, indiferent ce ai face, pantofii cu toc pe care-i purtai mândră și al căror sunet îți plăcea să-l auzi, sunt doar un vis frumos. Te mulțumești cu încălțăminte joasă, cu care să te încalți rapid și în care să îți intre butucii proaspăt căpătați. Nici n-amintim de haine, ai depășit de mult măsura M...singurul lucru în care te mai poți îmbrăca e vreun cearșaf de pat matrimonial. Bucură-te, îți vine perfect! 

Plângi de dorul cafelei care te ajuta să-ți începi voios ziua și care parcă era singurul tău moment de liniște. Mulțumește-te cu sticla de apă, pe care o porți după tine oriunde mergi, ca pe un suvenir de preț. 

Și te mai plângi de cât de greu te-apleci, de cât de greu te miști, de cât de mult ți-ai dori să te plimbi și nu poți, din diverse motive. Ți-e dor să dormi o noapte-ntreagă. Da, urmează să schimbi balamalele ușii de la baie și parchetul pe care ai făcut cărare într-acolo, s-au uzat de-atâtea drumuri.  

Ești copleșită de-atâtea sfaturi oferite oriunde și oricând, nervii ți-au cedat de mult. Te plângi că singurul subiect e-acum legat de sarcină, viața ta nu mai înseamnă nimic. Discuțiile sunt doar despre naștere, copil, vaccin, biberoane, sterilizatoare, căruț, doctor. Nu interesează pe nimeni ce ai citit sau ce altceva mai faci. 

Și poți să plângi de dorul unei ieșiri în oraș, de dorul unei cine pe malul mării, de dorul unui pahar de vin, ori după vreo petrecere cu prietenii. Telefonul nu mai sună, lumea te menajează. Ești o gravidă fragilă, cu nervii. 

Știu, și eu mă plâng, am aceleași motive. AMR o luna 👶

Idolul tău

Închide ochii. Nu, nu, pe bune, închide-i.  

Ești mulțumit de tine, de ce ai realizat, de ce trăiești, de ce lași în urmă? Dacă ai reușit să faci pace cu tine și cu inima ta, în care ai ascuns atâtea și atâtea trăiri și sentimente, atunci ești pe drumul cel bun. 

Și tu, ca și mine, ai fost marcat pozitiv de cineva. Lăsăm deoparte oamenii care ne-au lăsat un gust amar, povestim al'dată. 

Indiferent dacă e o persoană apropiată, ori din familie, ori poate vreo vedetă, ea te-a făcut să te analizezi în oglindă, să îți pui întrebări, să iei decizii. Ai pus-o pe un piedestal și-ai transformat-o în idol. I-ai analizat reacții, gesturi, comportamente, vestimentație și ți-ai dorit că la un moment-dat să fii și tu la fel. Ți-a inspirat încredere și parcă doar gândul că-ntr-o zi vei fi și tu pe-aproape, te-a făcut să vezi viața altfel, să ai speranță și curaj. 

Uneori ți-a ieșit, ai învins temeri și obstacole și ai avut sufletul plin de bucurie, alteori nu, și ți-ai lăsat cu tristețe privirea-n pământ. Uneori ți-ai mulțumit că n-ai făcut ca ea și ți-ai promis imperativ că tu nu vei face la fel, atunci când acțiunile nu i le-ai digerat, însă de cele mai mule ori ai fost plin de admirație.  

Te-ai lăudat când ai avut realizări care poate s-au concretizat și datorită idolului tău și-ai jubilat când lumea a observat în cine crezi. Mândria și-a spus cuvântul. Ambiția și curajul care poate odată îți lipseau, acum sunt condimentele nelipsite ale vieții tale.  

Fii brav, devino tu însuți un idol pentru cel de lângă tine! Ajută necondiționat, e gratis! 

Despre bărbați

Binecuvântați să fie bărbații care știu ce vor, cei care nu se opresc atunci când aud sfiosul tău "nu", dar care nu insistă cu nesimțire. 

Binecuvântați să fie bărbații dezinvolți, care nu-ți cer voie, dar îți iau pe furiș un sărut lipindu-te de zid. 

Binecuvântați să fie bărbații eleganți și atenți care încă mai curtează răbdător femeia, și cei care nu se ascund în spatele iluziei deținerii adevărului suprem, ba din contra, îți vorbesc relaxat, umil, privindu-te în ochi. 

Binecuvântați să fie bărbații care-ți săruta mâna și fruntea, care te fac să-ți deschizi inima, nu picioarele. 

Binecuvântați să fie bărbații care încă mai cumpără flori și deschid portiera mașinii, cei care își permit să dăruiască răbdare pentru a-ți oferi fericire deplină. 

Binecuvântați să fie bărbații care nu întreabă autoritar "unde pleci?", dar întreabă cu dor "unde ești?" 

Binecuvântați să fie bărbații care-și mențin promisiunile și cei care nu promit mai mult decât ceea ce sunt siguri că pot realiza. 

Binecuvântați să fie bărbații care nu se rușinează să-și mărturisească dorul și dragostea și cei care sunt capabili să mizeze tot, care-și permit schimbarea benefică pentru ca relația să funcționeze. 

Binecuvântați să fie bărbații care aleg femeile, acelea autentice, mândre, care încă știu să roșească.

Turist la mare

Mijlocul verii, căldură mare, mon cher! 

Ești turist, ești în concediu la mare, te relaxezi și ai vrea să rămâi cu o amintire plăcută. Să știi că și noi, băștinașii de pe litoral, am vrea să ne încărcăm cu pozitivitate în puținele zile în care avem privilegiul acesta, pentru că tu, drag turist, ești în vacanță, noi...la muncă. Muncim și ne organizăm pentru a-ți face sejurul plăcut.  

Dar de ce ai pus gând rău imaginii noastre vizuale? 

De ce te-ncântă să faci mormane de semințele plajă, în care-ți bagi mândru rămășițele porumbului fiert? De ce zâmbești tâmp când îngropi ambalajele în nisip? De ce ești mai viteaz când lași în urma ta chiștoace de țigări fumegânde? Ce te face să te simți mai mamă când, în loc să-ți duci copilul la toaletă, îl îndemni la desfătare pe plajă ori în apă? Și mai ales, de ce îți place să umbli în slip pe stradă, în restaurante, în magazine, în bănci sau farmacii, arătându-ți burta gelatinoasă și trupul plin de păr, când, drag turist, la tine în oraș n-ai ieși din casă până nu-ți pedepsești consoarta cu o ședință aprigă de călcat? 

La fel ca tine, drag turist, și noi, cei care suntem obligați să împărțim stațiunea cu tine, am vrea s-avem parte de decența de care suntem siguri că poți da dovadă atunci când parcurgi drumul casă-plajă-casă. Iar dacă mama natură n-a fost atât de mărinimoasă cu tine și ți-a dat și celulită și sâni tip șosete, îți explic eu, draga mea: scoate-i din ciorbă, nu e deloc trendy! 

Deunăzi am auzit un domn ce-și îneca amarul în vorbe, mergând singur pe stradă si spunând resemnat: "românii sunt civilizați doar afară". Oare? 

Călătorie cu trenul

Viața e ca o călătorie cu trenul, cu multe gări, cu multe schimbări de macaz, cu multe peroane, cu multe accidente. 

Urcăm în tren o dată cu nașterea și ne-ntâlnim părinții despre care credem că vor călători mereu lângă umărul nostru, însă, pe nepregătite, ei vor coborî într-o gară neștiută și ne vor lăsa să ne continuăm singuri drumul. La fel, în trenul nostru vor urca alte persoane care își vor pune nestăvilit amprenta asupra noastră: frați, prieteni, copii, ori poate chiar acel cineva care ne va face să cunoaștem adevărata dragoste. Mulți dintre călătorii trenului nostru vor coborî lăsând în urmă un gol imens. Alții vor coborî neobservați. 

Călătoria cu trenul va fi plină de bucurii, de tristețe, de reușite și eșecuri, de fantezii, de dorințe, de așteptări și certitudini.  

Succesul acestui voiaj va fi marcat de relația bună pe care ne-o dorim cu toți pasagerii, pentru care punem suflet și încercăm să oferim ce e mai bun. 

Marele mister constă însă în faptul că nu știm niciodată în care gară vom coborî, iar pentru asta trebuie să trăim în cel mai frumos mod posibil, trebuie să iubim, să iertăm, să ne ridicăm atunci când ni se pare că viața ne-a schimbat brusc macazul. 

Așa, atunci când vom coborî, vom lăsa o amintire frumoasă călătorilor care rămân. 

Valoarea timpului

"Ca să-ți dai seama cât valorează un an, întreabă un student care a picat examenul.

Ca să îți dai seama cât valorează o lună, întreabă o mamă care a născut prematur un copil.

Ca să îți dai seama cât valorează o zi, întreabă pe cineva născut în 29 februarie.

Ca să îți dai seama cât valorează o oră, întreabă doi îndrăgostiți care abia așteaptă să se întâlnească. 

Ca să îți dai seama cât valorează un minut, întreabă un om care a pierdut trenul.

Ca să îți dai seama cât valorează o secundă, întreabă un șofer care tocmai a evitat un accident.

Ca să îți dai seama cât valorează o viață, întreabă-te ce simți când pierzi pe cineva drag."

Preţuieşte fiecare moment!

Cupluri perfect imperfecte

Nu cred în cuplurile perfecte, care mimează fericirea, nu cred în cuplurile care de fațadă "sunt bine, se înțeleg". 

Cred în cuplurile imperfecte, care blesteamă cu zâmbetul pe buze ziua în care s-au cunoscut, pentru ca apoi să se iubească pătimaș ani la rând. Iubesc perechile care se tem mereu să nu se piardă, care luptă pentru dragostea lor, care după impas sunt tot mai sudate. 

Cred în acele cupluri imperfecte care dau la o parte soacre ori mame cu nas băgăreț, prieteni inutili și activități care-i separă. Cred în cuplurile imperfecte care uneori au nevoie de timp petrecut separat. Cred în acele cupluri care, atunci când fac pace, după certuri mai mari sau mai mici, se simt mai unite decât înainte. 

Cred în cuplurile imperfecte care fac haz de greșelile lor și cred în cele care lasă ultimul dumicat pentru partener. Cred în cuplurile imperfecte în care el întinde rufe în timp ce ea citește o carte fără să aibă mustrări de conștiință pentru că oalele cu mâncare nu-s gata. 

Cred în cuplurile imperfecte care pleacă în concedii scurte ca să se regăsească, cred în oameni care se iubesc sincer, necondiționat, indiferent de clasă socială. 

Cred în cupluri cu personalitate, care iubesc viața dincolo de simularea relației perfecte!

Separarea puterilor

Tot auzim, pe ici, pe colo, că bărbații și femeile sunt egali, că au trecut ani pentru ca cele două tabere să aibă aceleași drepturi. De obligații, nu spune nimeni nimic. Și clar, de multe ori, bărbații și femeile nu au aceleași obligații. Facem ca treburile casnice să fie prioritare, când esențială ar fi doar dragostea și-o îmbrăţişare caldă. Ne focalizăm atenția pe ștersul geamurilor, pe oalele cu mâncare ori pe mașina ce trebuie reparată și devenim irascibili când lucrurile nu merg ceas. 

Femeilor le place să fie tratate că niște mici prințese, alintate și puse la loc de cinste în ochii partenerilor lor. Bărbaților le place să fie răsfăţaţi cu o cafea aburindă, dezmierdați suav într-o zi liniștită de duminică. În general, tuturor ne place să ne oferim unii altora lucrul cel mai de preț: timp petrecut împreună. 

Ne place să dividem îndatoriri și să nu simțim povara vieții în doi doar pe umerii noștri. Ne place să fim independenți, s-avem amintiri, concedii și, per ansamblu, vieți cu final fericit, ca-n basme. 

Cu toate astea... 

Trăim intens și mereu contra cronometru. De multe ori, ne lăsăm pradă problemelor și uităm rapid de idealul vieții în doi pe care ni l-am imaginat. Nu avem timp de multe conversații, nu avem timp să aprofundăm, nu avem timp să-i ascultăm ofurile celui de lângă noi. Prinși în toată vâltoarea asta cotidiană, nici măcar n-avem timp să realizăm că ne îndepărtăm din ce în ce mai mult unii de alții, că ne schimbăm, că-ncepem să nu ne mai cunoaștem. 

Trăim relații toxice pentru că n-avem timp și curaj să ne analizăm și să luăm decizii. Ne bucurăm rar și ne hrănim cu reproșuri. Uităm să fim noi și să ne dedicăm partenerului așa cu ne-am propus. Devenim individualiști și punem "eu" mai presus de "noi". 

Apoi ne trezim triști, nefericiți și singuri... 

Eu, femeia

Eu, femeia, sunt plămădită din coasta ta, și-s atât de-adânc prezentă în sufletul tău... 

Eu, femeia, sunt eșecul sau realizarea ta, suișul și coborâșul vieții tale. 

Eu, femeia, sunt înger și demon, zâmbet și lacrimi în tabloul în care mă zugrăvești. 

Eu, femeia, sunt joacă și seriozitate, banalitate și certitudine când viața mi-o impune. 

Eu, femeia, sunt voință și neputință, brațe deschise ori spate-ntrors. Tu ești responsabil. 

Eu, femeia, sunt alint și ceartă, dragoste și dispreț, dorință carnală ori indiferență dureroasă. 

Eu, femeia, sunt tot ce ți-ai putea dori în nopțile triste ori în zilele senine. 

Sunt totul sau nimic, sunt întuneric și lumină atunci când simt că meriți.  

Gustul amar al suferinței

Suntem nemulțumiți, ne e frică, ne facem griji, suntem deprimați, stresați, descurajați ori supărați. 

Relații sau evenimente pot declanșa în sufletul nostru acea senzație de "ce e mai rău". Ce ne face să suferim? Avem așteptări prea mari? Avem mereu senzația că doar noi am greșit și că celălalt e întotdeauna mai bun?  

Sentimentele noastre sunt valuri invizibile, ne-au fost alături ani și ani de zile, s-au atașat de sufletul nostru datorită poveștilor pe care le-am trăit, în care am fost protagoniști sau nu. Am învățat să ne stăpânim emoțiile, să le reprimăm și să interpretăm diferit evenimente. Am realizat în timp că facem asta în trei situații: atunci când ceva ne lipsește (ne e dor), când credem că ceva e imposibil (am vrea, dar nu putem), când am pierdut definitiv ceva (când realizăm că nu mai există).  

Suferim și suntem obsedați de noi înșine, de perfecțiune și ne facem fel de fel de idei despre cum ar trebui să ne fie viața. Ne uităm mereu în ograda vecinului și facem comparații care nu ne sunt benefice. Ne afundăm în muncă și rar ne facem timp pentru suflet.  

Nu facem din fericire un obiectiv iar zâmbetul, de multe ori, ne e străin. Ne măsurăm timpul în funcție de cei din jur, pe care-i încadrăm mereu în spațiul nostru. Uneori, ne așezăm cu capul plecat la coada vieții. Ne sacrificăm pentru alții, punându-i pe primul loc în viața noastră, și-al nostru suflet îl lăsăm deoparte.  

Merită oare ca-n loc de tresăriri vioaie să ai mereu în inimă un oftat? 

Ar fi frumos...

Ar fi frumos acum ca cel care are cuvintele înnodate în gât, să le poată rosti. Așa, pur și simplu, fără să se gândească la consecințe, la impedimente, la cuvintele pe care ar trebui să le folosească, la schimbul de roluri pe care ar trebui să îl facă pentru atâta empatie. Fără mască, fără falsitate, cu demnitate și cu fruntea sus. Așa, pur și simplu. 

Sunt sigură că mulți și-ar alina dorul și și-ar șterge victorioși lacrimile, mulți ar înceta să mai iubească, unii ar începe să se cunoască, alții ar termina povestea plângând. Unii și-ar spune "adio", unii ar cunoaște persoane noi și nu s-ar mai simți singuri, unii s-ar întreba retoric de ce, de ce au pierdut atât de mult timp singuri sau lângă cineva care nu merită.  

Pentru că nimic nu-i mai important ca momentul pe care îl trăiești acum. Bucură-te de el! 

Într-o lume plină de lingăi, alege să faci diferența

Noi, românii (deși am totuși impresia că e o chestiune general valabilă), popor cotropit de-atâtea ori, am ajuns să facem din "capul plecat sabia nu-l taie" un dicton cotidian de pus la icoană. 

Nu ne asumăm acțiuni și păreri, nu spunem clar și răspicat ce ne deranjează, nu încercăm să facem nimic pentru a schimba ceva. N-avem curaj pentru că intervine "nu știi cu cine te pui". 

Suferim în tăcere, ori, mai rău, suferim la grămadă, dar pe la colțuri. Ni s-a demonstrat de-atâtea ori că doar lingușitorii și slugarnicii au noroc (pe lângă proști), și-atunci evităm să spunem lucrurilor pe nume, de teama de a nu fi dat la o parte de către societate ori, mai rău, de către șefii care se complac în astfel de comportamente. 

Dar oare merită? 

S-a constatat că lingăii nu au prea multe calități și nici vreo inteligență de neegalat, stima de sine e aproape inexistentă sau, pentru ei, acel job e unica salvare. 

Alege să faci diferența, să ai încredere în tine și în ceea ce știi să faci și poți să faci, alege să-ți privești interlocutorul în ochi și să-i spui că greșește. Alege să știi când să pui punct și să discerni sinceritatea de fățărnicie. Alege să faci mai mult, să vrei mai mult, alege să schimbi ceva și-ncepe cu tine. Da, știu, și "tonul face muzica", dar alege că tonul tău să reflecte franchețe și siguranță. 

De dor

Uneori ți-e atât de dor de o persoană încât ai vrea s-o scoți din amintirile frumoase și s-o îmbrățișezi îndelung, să-i spui șoptit că ți-a lipsit, s-o rogi să nu mai plece. Ți-e atât de dor încât gândul îți devine dușman. 

Un nume, un parfum, o privire sau poate un profil văzut în fugă te fac să simți atât de pătimaș dorul. El arde, mistuie, doare, dar lasă-n urmă amintiri frumoase. Uneori e povară, uneori e zâmbet, alteori e piatră de hotar.  

Dorul vine cu lacrimi, cu oftat sau cu un zâmbet stingher în colțul gurii. Poate fi dorință și neputință, tristețe și alinare, dar e sufletul viu ce-atât de mult îți lipsește.  

Dorul e un amalgam de lipsă, melancolie, deznădejde, regret, sensibilitate și surâs. El te schimbă, te face să spui ce n-ai crezut vreodată că vrei rosti, te face să gândești tot ce n-ai vrut, e adânc înfipt în suflet, în inimă și minte, e atotstăpânitor în momentele tale de singurătate, e întrebarea tăioasă și fără răspuns "cum ar fi fost dacă...?" 

Dezamăgirile - punct central al vieții cotidiene

 Ți-ai pus speranța în el, în om. I-ai oferit sprijinul tău necondiționat, i-ai oferit umărul pe care să plângă și i-ai întins mereu mâna când a considerat că se afundă.
 Uneori te-ai gândit că poate o să ai și tu nevoie de ajutor și ți-ar prinde bine dacă ți s-ar plăti măcar cu acceași monedă. Te-ai înșelat. Ai rămas cu-n gust amar când ai văzut că în loc de-o mână întinsă ai primit un spate-ntors.

 Ar fi fost culmea să continui să fii același tu, cu lacrimi în ochi, mereu altruist și la dispoziția celui căzut. Ar fi fost culmea să te dezamăgească iar, dar a făcut-o. Ar fi fost cumea că tu să te trezești și să fii individualist sau egoist și să plătești cu acceași monedă. N-ai făcut-o, deși poate ar fi fost singurul cadou pe care ți-l puteai oferi.
 Ca de atâtea ori, ai rămas singur, cu gânduri și regrete, cu dezamăgiri și lacrimi. Te-ai întrebat adesea de ce doar tu le cari pe toate-n spate și-ai dat din umeri când n-ai găsit răspuns. Te-ai ridicat, ai rezolvat tot tu, tot fără ajutor, tot luptând cum ai făcut-o mereu.
 Apoi se-ntreabă de ce nu mai ești la fel, de ce te-ai închis, de ce începi să te comporți cu omul așa cum face el cu tine. Și nu-i convine. Oare a venit momentul în care ești și tu pe primul loc?

Despre sfaturi, în general

Sfaturi despre viață, despre comportament, despre alimentație, despre copii, despre manageri, despre legi, politică, medicină, educație, frumusețe etc, în toate suntem experți, le oferim ușor și le digerăm greu. 

Dintotdeauna, oamenii au simțit nevoia preocupării față de celălalt. Din invidie, din grandoare, din compasiune, din dragoste, din orice alt sentiment, omul a simțit nevoia de a da sfaturi gratuit, oricui, oricând. Unii le numesc pompos "feed-back". 

Dăm sfaturi ușor și le acceptăm cu mare dificultate, uneori iritați, debusolați, dezamăgiți.  

Ne dăm cu părerea despre orice, indiferent de cât de bine stăpânim domeniul ori situația, pe principiul "las' că știu eu mai bine". Nu, nu știi, sau, în cel mai bun caz, știi pentru tine, nu și pentru celălalt. 

Încercăm cumva să vorbim de sus, experiența noastră (poate inexistentă) ne dă un aer de măreție și ne simțim lezați când interlocutorul nostru, agasat de opiniile uneori transformate în săgeți veninoase, strâmbă din nas. 

De cele mai multe ori, nu întrebăm dacă putem fi de folos cu un sfat, ci ne trezim în vâltoarea gurii deschise înainte de vreme. Folosim des "am pățit eu, am avut eu, am auzit eu" dar nu analizăm o clipă perspectiva celuilalt. Suntem purtați de val și ne agățăm instinctiv de acel "trebuie" imperativ, ori de trăirile de mult apuse, care poate s-au potrivit odată, de-a lungul vieții noastre, sau despre care am auzit pe alții c-ar da randament. 

Nu renunțăm la a ne da cu părerea într-un mod uneori arogant, iar acest lucru nu ține neapărat de educație, ci mai ales de natură umană. Sau o fi din dorința de a nu părea indiferenți? 

Dincolo de ghişeu

Nu, nu mă aștept ca citind Blogulcarenueduca să te schimbi. Nu, n-o să te schimbi, pentru că ar trebui să ai ceva minte ca să înțelegi că la tine fac referire. 

 So... 

Când lucrezi cu publicul, nu înseamnă că te transformi într-un robot. Nu înseamnă că plimbi hârtii dintr-un birou în altul. Nu înseamnă că faci lucruri din inerție. Nu înseamnă că te ascunzi de responsabilități și mergi pe lozinca "timpul trece, leafa merge". 

NU. E mult mai complex de-atât. 

Lucrul cu publicul înseamnă să-ți lași la ușa job-ului migrena cauzată de insomnie. Înseamnă să aplici unguent cu diclofenac atunci când, pentru a deservi publicul, n-ai timp să te ridici de pe scaun nici măcar cinci minute. Înseamnă să-ți lași acasă problemele personale și să încerci să empatizezi cu cel din fața ta. Înseamnă că, în mare parte, tu ești pe locul doi, pentru că încerci să rezolvi problemele altora. Poate și-o face cineva timp să le rezolve și pe ale tale.  

Și nu mă aștept să plângă cineva de milă celor care lucrează, în general cu oameni. Nu aștept vreun premiu, recunoaștere sau empatie.  

Însă mă aștept ca tu, cel din fața mea, să ai măcar înțelegere pentru ceea ce vrei să-ți rezolv. Mă aștept să termini conversația cu soția, ca să știi ce cumperi de la piață. Mă aștept să nu vorbești la telefon despre rețete care nu ți-au ieșit, cu așa urlet încât, și dacă oprești telefonul, tot te aude la cât de tare țipi. Mă aștept să-ți faci copilul să stea liniștit cele câteva minute în care ești aici. Pentru că problemei tale nu-i putem găsi rezolvare când cel mic țipă, zbiară, dărâmă ghivece cu flori și aleargă-n incintă printre alte persoane, care dau din cap dezaprobator. Pentru că nu copilul n-are respect față de ceea ce facem noi, cei de dincolo de ghișeu, ci tu, drag părinte, care dai societății astfel de oameni. 

Când gramatica ți-e dușman

Haina-l face pe om, așa e moda acum. Și gramatica.

Nu poți fi lider de opinie când habar n-ai unde se pune o virgulă. Nu poți conta când cratimele sunt un crud coșmar al vieții tale. Nu poți să fii formator de drumuri când drumul tău s-a oprit în școala primară. De fapt, tu poți, dar n-ar trebui să fii lăsat.

Din păcate însă, se constată cu stupoare că mare parte din populația țării a încetat orice formă de colaborare cu gramatica. E inutil că să încerci să înveți alte limbi străine, când pentru tine, limba română e o enigmă mai mare ca cea a Otiliei.

Mi-e egal cu zero că știi italiană, dacă atunci când vii în țară nu-ți lași acel "come si dice aici la voi" la granița cu România, îngropat măcar doi metri în pământ, ca să nu-l mai aud vreodată.

Mi-e totuna dacă engleza ta e la nivel high când, dacă te pun să pui cratimele în sintagma "iubindutentaina", te iau căldurile și te-apucă panica.

Și știu că-i inutilă bășcălia legată de agramați, pentru că din start, ei sunt în câștig: n-au capacitatea de a se recunoaște și de a se autoeduca. Și mai știu că nu-i de râs când tu, ăla cu funcții înalte, încă te încurci când trebuie să faci diferența între un verb la prezent și un pronume.

"Dacă vrei să faci lumină când e pentru tine noapte, de dragul diversității, citește o carte!" Găsești melodia aici.

Capra vecinului e acum BMW

Tu, ostaș român și patriot, vânzător, mecanic, ospătar, funcționar, inginer, economist sau ce ai fi, cauți mereu să-ți mulțumești sufletul cu lucruri materiale ori spirituale, care-ți par de folos. Te uiți în curtea vecinului și vezi capra aia grasă...ai vrea și tu. Te uiți în portofel și te bufneste plânsul. Înjuri mărunt în barbă și-ți promiți că o să ai și tu una, mai al naibii.  

Te recunoști, știu.
Pentru bărbații români, capra s-a cam transformat în mașină.
La femei, e mai complicat, capra are mai multe "forme": silicoane, concedii, rochii, poșete, pantofi, mașini, bărbați, amanți etc. 

Cu toate astea, ambele tabere vor mașini puternice, germane. Nu ne facem iluzii și nici măcar nu ne gândim cât o costă una nouă.
Și-o vrem în piele, și-o vrem cu senzori, și-o vrem nervoasă, ca să ne scoată mândri-n lume.  

Unii caută dealeri, târguri, site-uri specializate, să înțeleagă ce vor. Uneori intră curios pe olx/carzz/la jumate, bla, bla, să vadă de-i surâde norocul.  

Bre și-apare câte-un meltean tip care habar n-are ce vinde, ori cum vinde, ori cât vinde...  

Te miri, strâmbi din nas și zâmbești complice. Parcă totuși ți-ar fi milă.

Pe vremea mea...

M-am născut nițel înainte de revoluția din '89, piatră de căpătâi între două ere, cum ne place să credem. Am auzit des și-am detestat dintotdeauna, din toți rărunchii, dictonul "pe vremea mea".  

Din păcate însă, cu cât mai multe revelioane sărbătorești, cu atât mai mult devii ca vinul: mai vechi.

Nu mi-a păsat niciodată și nu m-am simțit depășită, pentru c-am avut grijă să păstrez mereu o ghidușie care să mă anime. 

Zilele trecute mi-am dat seama că timpul trece mult mai repede decât am vrut să percep.  

Am avut o ușoară tresărire când am cunoscut un puști născut în 1999. Și-atunci mi-a sunat iar în minte blamatul "pe vremea mea". 

Și ce să vezi? Pe vremea mea, cei născuți în '99 erau bebeluși neînsemnați, nici măcar nu le sesizam prezența. 

Astăzi, sunt aproape majori. Sunt mari și umblă. Unii chiar vorbesc. Cu alții e posibil să te bați pe piața muncii. Alții sunt pașnici, încă aleargă după pokemoni.

A fost un șoc. 

Zile și zile

Sunt zile în care nu vreau nimic. 

Sunt zile în care închid telefonul, zile în care nu vreau să fac nimic. Sunt zile în care nu pot să fac nimic. 

Uneori stau. Alteori, continui să stau, pentru că n-am terminat cu statul inițial. Alteori plâng, alteori râd. Sunt zile în care vreau să citesc, să văd un film, sau să ascult la infinit aceeași melodie melancolică. 

Uneori, sunt zile în care nu îmi trebuie nimic. Nu vreau să văd, nu vreau să aud. În zilele acelea, vreau să fiu doar eu cu mine. 

Te rog, nu-mi deranja liniștea!  

Pur pentru un an

Doar știți că Dumnezeu le crează și mi le dă să le încerc. 

De data asta, mi-a dat să încerc noul Pur, pentru c-am câștigat detergent pentru un an, adică aproape 12 litri. Dragilor, care mai aveți vase de spălat? 

 Da, am participat la un concurs pe Facebook.

Fete proaste și băieți deștepți. Sau nu?

Societatea te amăgește c-ai să te căsătorești cu un prinț șarmant, care va veni să-ți ceară mâna într-o limuzină albă. Visezi la rochii pompoase, excursii fițoase și palate, flori, bomboane, cadouri și parfumuri fine. Îți faci planuri despre cât de bine îți va fi lângă el, radiezi. 

Te căsătorești rapid, te dai interesantă, pui condiții, ameninți, strâmbi din nas, ba chiar mai verși și două lacrimi pentru credibilitate. El are un rânjet sadic în colțul gurii. 

Apoi te trezești brusc la realitate. Nu tu prinț, ci doar un El obișnuit, poate chiar prea obișnuit. Nu tu limuzină, ci doar o mașină second hand, luată din Germania. Nu tu excursii, nu tu palate. Florile le primești de la părinți, bomboanele ți le cumperi singură. Începi să te mulțumești că doarme acasă cel mult trei nopți din șapte. Te bucuri când are timp și pentru o masă în doi, pe fugă, desigur. Uneori te bucuri dacă are timp să-și bea cafeaua cu tine. 

Și uite-așa, te trezești dimineața și te-ntrebi dacă într-adevăr merită. Îți plângi de milă și parc-ai vrea să schimbi ceva. Din tot ce ți-ai imaginat, n-ai nimic. Ai doar toate responsabilitățile pe cap. Ai vrea să fugi, să scapi de viața asta care parcă s-a transformat într-un coșmar pus pe repeat, dar încă n-ai destul curaj. Ești dezamăgită și dezgustată. 

Odată erai cea mai sexy tipă din gașca ta. Acum ești doar o nevastă tristă, într-o lume care doar judecă. Realizezi că din toată povestea, deștept a fost el, c-a pus mâna pe-o partidă bună ca tine. Tu ți-ai luat doar o mare țeapă. 

Draga mea, iubește-te! Dacă n-o faci tu, cu siguranță n-o va face nimeni! 

Te roade invidia,aaa?

Invidia, spun cei școliți, reprezintă incapacitatea de a te bucura pentru altcineva și astfel îți blochezi sentimentele de simpatie, apreciere și recunoaștere a calităților și realizărilor celorlalți. Invidia, spun eu, se naște din frustrare, egoism și din lipsuri acumulate, ce n-au fost depășite. 

Dintre toate emoțiile pe care le trăiești, invidia e cea pe care ne străduiești cel mai tare să o ascunzi.  

Iubesc mult invidioșii. Aia pe care îi roade sufletul atunci când li se pare că ești cu un pas înaintea lor. 

Iubesc invidioșii pentru că se macină pe dinăuntru pentru toate eșecurile lor și pentru toate reușitele altora.  

Îi iubesc pentru că animă vieți, pentru că aduc nițel zâmbet pe buze, și-atunci, chiar ne face plăcere să le dăm apa la moară. 

Cel mai mult însă, ador invidioșii zgârciți. Ăia sunt trufandale. Pentru că n-au avut, nici nu vor avea. Poate nici nu merită să aibă. Îți invidiază casa, mașina, consoarta, mersul, privirea, abonamentul la telefon, invidiază până și datoriile.  

Tot de la ei am învățat că e bine s-aduni pietrele pe care le aruncă, în viitor vor fi baza unui piedestal. 

 
 

Fericirea prin ochii mei

Sufletul și mintea trec prin diferite stări de-a lungul călătoriei prin viață. De cele mai multe ori, între cele două "instrumente" e o mare contrazicere. Când Rațiunea spune "nu", Inima parcă ar ceda. Mai rare sunt momentele în care inima să nu vrea. 

Și-așa, din toate trăirile, adorăm dragostea și fericirea, dar fericirea fără dragoste e un sine-qua-non. Nu se poate altfel, trebuie să iubești că să fii fericit. 

Cu toate astea, sunt puține momentele de fericire efectivă, pe care un om și le amintește de-a lungul vieții. 

Acesta nu e dată de vreun cadou, de vreo moștenire, de un lucru palpabil. Ea se trăiește, nu cade din cer, e un sentiment, n-are valoare materială. 

Îți amintești de fericire atunci când tragi linie, după ani, și îți vine în minte momentul când te-ai căsătorit, când ți-ai ținut în brațe copilul, când acesta ți-a adus lumină-n viață. 

N-o să-ți amintești peste ani cât de încântat ai fost când ți-ai cumpărat un telefon, o cămașă sau o poșetă, când ți s-a mărit salariul, ori când un antipatic a alunecat pe scări, pentru că atunci n-ai fost fericit pe deplin, ai fost doar bucuros. 

Dacă nu știi cum este să fii fericit, atunci sper măcar să ai parte de o senzație de bunăstare și de sentimentul de împlinire. Ajunge și atât.  Dar dacă vrei să fii fericit, fii!

Sentiment muzical

Corzile vocale m-au dușmănit dintotdeauna. N-au vrut să mă lase să cânt în voie. 

Dar atât de mult îmi place muzica, s-o dansez s-o ascult...muzica aceea cu versuri care să transmită ceva, nu doar zdringhi-zdringhi inutil, cu versuri făcute pe fugă. 

Și-așa am descoperit, pe lângă al nostru folk, ceva mediteranean. Și ceva turcesc.  (ai Google Translate pentru versuri). 

Și-atât de drag mi-a fost când am înțeles că de fapt, muzica trebuie să o auzi, nu să o vezi într-un videoclip pompos, cu mândre sexy dezbrăcate. 

Pentru mine, muzica trebuie să inspire, să mă facă să-mi doresc să plutesc printre note calde. Muzica trebuie să fie instrument efectiv, nu doar o tobă mare, electronică, într-un club de fițe. 

De la dubstep la rock, scopul muzicii e acela de a-ți crea un sentiment. Porți în inimă o amintire a vreunei melodii la care tresari atunci când o ascuți. Alteori zâmbești, alteori oftezi pentru vremuri trecute. Uneori plângi, alteori schimbi repede, ca nu cumva să cazi în melancolie. Muzica ți-e alinare, ți-e evadare și relaxare. 

Balcanic, ne învârtim nociv între manele, Andre Rieu și Paraziții. Unii recunosc din start, alții recunosc la beție.  

În rest, toate bune.

Revino-ți!

Te-ai ridicat deși ai fost doborât de atâtea ori, de oameni, de vorbe, de gânduri. 

Ai renăscut din cenușă ca pasărea Pheonix și ți-ai promis că nu-ți mai calci pe suflet. 

Ți-ai jurat că-ți vei face timp și pentru tine, că te vei pune și pe tine pe primul loc. Te-ai amăgit iar. 

Apoi ai zis c-o să bei vinul ăla bun pe care-l ții pentru vreo ocazie specială care nu mai vine. Ți-a trecut prin minte să te îmbraci cu lenjeria aceea pe care o ții de-atâta amar de timp în dulap, dar ai renunțat la fel de repede. Încă speri că-ți vei da cu cel mai scump parfum când gătești o banală tocăniță, dar tot n-ai curaj s-o faci. 

Inutile memorii. Viața te-a cam dezamăgit.

Și-acum ce faci? Ești încă în genunchi, cu sufletul țăndări. 

Ridică-te și șterge-ți lacrimile. Doar ți-am spus să nu mai ai așteptări. 

Fii un om demn și dârz, așa cum ți-ai propus. 

Trebuie să ai încredere în tine, pentru că în adâncul inimii tale știi că poți și că n-o să cedezi. Nu uita că soarele răsare în fiecare dimineață, chiar dacă norii sunt între tine și el. Trage draperiile și lasă lumina să-ți inunde casa. 

Revino-ți! Timpul n-are timp să te-aștepte.

Acea întâlnire...

Și cât de mult ți-ai dorit să îl reîntâlneşti... 

Să-i simți din nou parfumul și să-i auzi respirația. Să-l iei în brațe și să-i spui tot ce ai păstrat în suflet. 

Și l-ai văzut, și te-a văzut. 

Tu la brațul lui, el de mână cu ea. 

V-ați privit lung și-apoi ați întors capul. În fond, acum erați doar doi străini. Doi trecători într-o lume mută. 

I-ai auzit oftatul și ți-au înghețat lacrimile. Ți-au fost inutile toate gândurile și speranțele. S-au spulberat într-o clipă. 

Ai înțeles că viața ta s-a schimbat atunci când a plecat trântind ușa. 

Ai înțeles că iubirea n-ajunge pentru a lega suflete. 

  

Niciodată nu e prea târziu. S-o crezi tu

Ne amăgim dezamgirile.  

Încercăm să găsim justificări așteptărilor neîmplinite. 

Dragule, prea târziu e prea târziu. 

Nu există n-am reușit, n-am putut, m-a reținut ceva. Pur și simplu n-ai vrut. 

Iar eu nu pot să-ți aștept îmbrățișarea până când tu decizi că merit. Nu pot să mă plimb pe străzile pe care hoinăream de mână doar că să-ți întâlnesc privirea. 

Nu pot să opresc timpul în loc pentru a-ți auzi din nou bătăile inimii.

Nu pot să aștept din nou acel mesaj de ziua mea, trimis la miezul nopții. Am obosit să sper. Nici nu mai vreau. 

Timpul a reușit să usuce lacrimi și să închidă cicatrici. Ajunge! 

Acel obsesiv mai târziu al tău a devenit prea târziu. Ba chiar a devenit niciodată.