Ce știi tu?

De câte ori n-am rostit întrebarea asta...uneori nervoși, alteori plini de dispreț, ne-am crezut superiori...N-am prețuit povețe și n-am pus preț pe tristețea celui de lângă noi. Am trecut pe lângă lume adânciți în gânduri și griji. Și-apoi ne-ntrebăm... 

Ce știi tu, mamă, despre viața de adolescent, despre dragostea neîmpărtășită la liceu și prietenii ce se termină în zori? 

Ce știi tu, tată, despre secretele iubiri, despre lacrimile de pe perna mea, atât de reci și amare, despre copilăria care-a trecut ca vântul? 

Ce știi tu...despre durerile acelea tatuate care n-or să se șteargă niciodată? Ce știi tu despre lacrimile suspinate pe ascuns, despre întrebările fără răspuns ale unui destin preaputernic, pentru care nu poți face nimic, despre nopțile în care somnul ți-e dușman? 

Ce știi tu, străine...despre un zâmbet recitat când inima e străpunsă de-o teamă constantă, de-o neliniște sufocantă, de incertitudinea zilei de mâine, de cât de mult îmi tremură mâinile? Ce știi tu despre viața asta pe care cu greu o accept, despre inima ce-mi tresare în piept, de ceea ce n-o să uit niciodată? 

Tu, judecătorule de vieți, ce știi despre toate dățile în care simt că mor când urletul nu mi-e înțeles, ce știi tu despre o liniște plină de spini, de acei ochi prin care văd sfârșitul? Ce știi tu de zilele acelea care toate par la fel, în care mereu aripile-s tăiate? 

Ce știi tu...de un zâmbet ce te-ajută să nu te-neci în marea de probleme? 

Tu doar vorbești...vorbești și judeci...dar ce știi tu? 

A fost odată Fostul

Nu, nu trebuie să te întorci la Fostul. Până și basmele încep cu "a fost odată". "A fost o dată", nu de două, trei ori. 

Te-ai amăgit că ceva se va schimba, că efortul pe care l-ai făcut pentru relația perfectă nu va fi zadarnic. Ai sperat, ai suspinat și ți-ai imaginat totul ca pe-o poveste frumoasă, din care voi ieșeați învingători. Inutile sacrificii. 

Timpul estompează răni și vindecă cicatrici. Arareori îți întorci privirea-n trecut, peste umăr. Parc-ai mai avea curaj să mai încerci o dată, dar toată suferința ți-apare-n flash-uri scurte, în minte. Închizi ochii și încerci să te convingi că nu vrei să pătimești iar. Oscilezi între da și nu. Și iar încerci să scuturi de praf amintiri frumoase. Realizezi că-s prea puține, oftezi și renunți. Încă ai păstrat nostalgia certurilor. 

Sufletul parcă-ți plutește în derivă printre iubire și ură. 

Ai mai vrea o întâlnire-n tihnă, în care să îi spui c-ai fost mereu aici, c-ai așteptat un semn, o privire, un gest. Ai vrea să-i spui că n-ai uitat nimic și că din toată amărăciunea alegi doar zâmbetul. Ai vrea ca și celălalt să-ți spună același lucru, ai vrea o îmbrățișare care să v-aducă împreună.  

Și totuși n-ai curaj. Teama de dezamăgire e mult prea profundă. Dacă împăcarea n-aduce fericire și nu-ți face inima să tresară, nu, dragă, nu trebuie să te întorci la Fostul! 

De ce-ți permiți să intri în viața lor?

 "Vreți să va ajut? ah, de ce plângeți? de ce cumpărați haine de bebeluși cu lacrimi în ochi? ar trebui să fie o bucurie!" a răsunat o voce aspră și indiferentă, și a căzut asupra cuiva ca o sentință la moarte.   

 Ea înghițea lacrimi amare. Priveam de la distanță și înțelegeam c-ar fi vrut să-i spună să-și vadă de drum. A realizat că n-are rost, s-a întors cu spatele, a oftat și a continuat să cumpere. 

 Suspinând, s-a ascuns după o mască rece și-un zâmbet fals. Apoi, partenerul a luat-o de mână și au dispărut apoi în mulțime. 

De-atunci, nu trece zi fără să nu-mi amintesc de ei.  

 De ce-ți permiți să intri în viața lor? 

Tu ce simți când spui acasă?

 Timpul n-are timp de irosit. Timpul e o victorie, te costă ceea ce ți-a dat. Iei viața în piept sau treci agale pe lângă. Trebuie să faci pace cu trecutul, că să-ți poți clădi rezistent viitorul. 

 Faci ce faci și te gândești la origini. Viața te-a dus pe străzi învolburate dar gândul ți-e acasă. Te gândești la locurile unde ai deschis prima dată ochii, la casa unde ți-ai petrecut copilăria, ori pur și simplu, la locul drag pe care îl consideri acasă. 

 Beau Taplin spunea frumos că “acasă nu este acolo de unde ești, ci este acolo unde îți e locul. Unii dintre noi călătorim întreaga lume în căutarea acelui loc. Alții, îl găsesc într-o persoană.” 

 Când spui acasă, inima trebuie să-ți salte de bucurie. Zâmbetul trebuie să-ți apară, ochii să-ți sclipească și fața să ți se lumineze. Acasă trebuie să-ți fie drag să vii, pentru că e locul cu amintiri dulci și miros de sărbătoare. 

 Acasă trebuie să fie bucuria cu care pleci la sute de kilometri distanță pentru o îmbrățișare.  

 Nicăieri nu-i că acasă cuprinde începutul și sfârșitul, locul în care te simți în siguranță, cuprinde familia, dragostea și liniștea. Acasă e unde ți-e sufletul, unde ți-e jumătatea. 

 Acasă e locul unde te-ntorci agale din concediu, ori unde grăbit vii de la serviciu. E locul unde pernele-ți miros plăpând a parfum când cazi frânt după o zi grea. E locul unde, când bagi cheia în ușă, cineva tresare, pentru c-abia așteaptă să vii.  

 Acasă e locul unde iarna miroase a scorțișoară și-a măr. Acasă e unde te primesc mereu cu brațele deschise și unde cafeaua e proaspăt râșnită. 

 Pentru mine, toate acestea înseamnă acasă. 

Tu ce simți când spui acasă?