A doua șansă

Nu, nu ești a doua opțiune pentru nimeni. Nu trebuie să fii!   

Nu, nu ești o alegere din comoditate, cum nu ești nici un premiu de consolare. 

Tu ești tu. Mereu tu. Cu calități și defecte, cu râs puternic sau plâns suspinat, tu trebuie să fii autentică. 

Tu ești ceea ce cineva și-a dorit cu adevărat, nu "mai bine decât nimic". 

Uneori te retragi pentru că vrei să te mai gândești. Uneori te retragi tocmai pentru că te-ai gândit. 

Și nu, nu mai tânjești după lacrimi reci, ți-au ajuns! Nu mai suspini după o îmbrățișare, acum răspunzi cu zâmbet. Nici nu îți mai lipsește acea privire caldă, acum îți este indiferentă! 

Ți-ai șters din suflet suferința și-acum radiezi. Ai înțeles importanța lucrurilor care contează pentru tine și chiar dacă nu-s mereu în favoarea ta, le-ai acceptat. Ai iertat și ți-ai eliberat teama. 

Ți-a fost frică să nu greșești și te-ai temut de viață. Acum ești gata să-ți asumi greșeli. Acum viața are alt sens, o vezi prin alți ochi. 

Și dacă n-a știut pe cine să aleagă, să nu te aleagă pe tine, nu trebuie să vrei să fii o șansa din multe altele! 

Bunică-mea și parentingul, baba și mitraliera. Oare?

Știu că nu va citi niciodată postarea asta. 

Nu are Facebook, nu are Instragram, adresă de e-mail. Nu are nici măcar smartphone, nu primește notificări, nu are agendă organizată. Cu toate astea, niciodată nu uită zilele de naștere, onomasticile și evenimentele importante pentru noi. Ne sună să ne colinde, să ne audă, să ne dojenească, să ne spună cât de dor îi e și cât de mult ne iubește. 

Ea este bunica mea. 

Dac-ar fi cunoscut-o, doctorul Rudolf Dreikurs (ăla de-a scris "Cum să crești copii fericiți"), ar fi avut un izvor de inspirație. 

În ultima perioadă, am tot citit diferite cărți despre parenting. În mare parte aceeași Mărie, uneori puțin photoshopată. 

M-am regăsit și-am regăsit-o pe mamaia în multe situații. Nu are studii superioare și nici nu-i vreo somitate. Ei îi veneau natural, n-avea nevoie de îndrumări. Cu certitudine nu s-a gândit că va crește copii frustrați. A avut mereu curaj să spună "nu", deși erau destul de rare momentele de acest fel. Acționa cu sufletul, cu mintea și c-o dragoste pe care acum o conștientizez și mai mult. Alteori, acționa și cu câte-o spumieră cu care mă alerga, pentru că-mi plăcea enorm s-o tachinez, s-o enervez. Cu siguranță n-a fost perfect, dar în ochii mei așa părea. 

Ce tantrumuri, ce pusee...habar n-avea de ele și cred că nici acum nu știe dacă o întrebi. Le-a depășit cu zâmbetul pe buze, poate cu lacrimi, cu poveștile pe care mi le spunea de zeci de ori fără să strâmbe din nas, cu încurajări sincere atunci când eșuam. 

Mereu avea timp, timp pentru noi, pentru musafiri, pentru gospodărie, pentru joacă, pentru tot. N-a mai fost în depresie, deși n-avea nici lux și nici tehnologie. N-am auzit-o nici măcar o dată că nu mai poate. 

Cu siguranță uneori exagerăm cu perfecționismul ăsta modern. Cu siguranță avem deprinderi bune cu care am pornit în viață, deprinderi ce ne-au fost insuflate cu drag și stoicism. Cu siguranță putem îmbunătăți viziuni. Cu siguranță ar trebui să ne mai întoarcem privirea și către perioada în care noi am crescut, nu toate metodele de atunci sunt depășite... 

Ce știi tu?

De câte ori n-am rostit întrebarea asta...uneori nervoși, alteori plini de dispreț, ne-am crezut superiori...N-am prețuit povețe și n-am pus preț pe tristețea celui de lângă noi. Am trecut pe lângă lume adânciți în gânduri și griji. Și-apoi ne-ntrebăm... 

Ce știi tu, mamă, despre viața de adolescent, despre dragostea neîmpărtășită la liceu și prietenii ce se termină în zori? 

Ce știi tu, tată, despre secretele iubiri, despre lacrimile de pe perna mea, atât de reci și amare, despre copilăria care-a trecut ca vântul? 

Ce știi tu...despre durerile acelea tatuate care n-or să se șteargă niciodată? Ce știi tu despre lacrimile suspinate pe ascuns, despre întrebările fără răspuns ale unui destin preaputernic, pentru care nu poți face nimic, despre nopțile în care somnul ți-e dușman? 

Ce știi tu, străine...despre un zâmbet recitat când inima e străpunsă de-o teamă constantă, de-o neliniște sufocantă, de incertitudinea zilei de mâine, de cât de mult îmi tremură mâinile? Ce știi tu despre viața asta pe care cu greu o accept, despre inima ce-mi tresare în piept, de ceea ce n-o să uit niciodată? 

Tu, judecătorule de vieți, ce știi despre toate dățile în care simt că mor când urletul nu mi-e înțeles, ce știi tu despre o liniște plină de spini, de acei ochi prin care văd sfârșitul? Ce știi tu de zilele acelea care toate par la fel, în care mereu aripile-s tăiate? 

Ce știi tu...de un zâmbet ce te-ajută să nu te-neci în marea de probleme? 

Tu doar vorbești...vorbești și judeci...dar ce știi tu? 

Spune-le celor dragi că îi iubești. Inimioarele trimise pe whatsapp nu au nicio valoare

Ne-am ultra-tehnologizat, în orice domeniu primează aparatura. O fi bine sau nu, rămâne de văzut.  

Din păcate însă, relațiile interumane s-au degradat. Petreci mult timp on-line, indiferent dacă îți citești sutele de mailuri, verifici noutățile de pe rețelele de socializare sau porți vreo discuție rapidă pe WhatsApp. Ești în goană după like-uri, în loc să alergi pentru o îmbrățișare. 

Ești mereu într-un du-te-vino haotic între serviciu, copii, cumpărături, treburi casnice. Îți întâlnești din ce în ce mai rar familia sau prietenii pentru că timpul ți-e limitat. În cel mai fericit caz, îi vizitezi rapid pentru că mereu apare și altceva de făcut.  

Nu ți-ai mai ținut mama în brațe așa cum o făceai altădată și nu pentru că te-ai maturizat, așa s-a schimbat societatea. Te grăbești. Ți-ai repezit copilul pentru că ești afundat de grijile de la serviciu,  ești stresat de plata facturilor, de dorința de a-i oferi un viitor mai bun, care, ce să vezi, se-ntoarce împotriva ta. Pierzi momente prețioase. Cu prietenii bei rapid o cafea și-apoi îți continui mișcarea browniană. Bunicii sunt ultimii cu care ai avea posibilitate să discuți...ei n-au nici WhatsApp și nici Facebook, dar știu mereu când e ziua ta, deși nu le-ai mai trecut pragul de mult. Și nu ți-au dat ignore. 

Oprește-te!  

Spune-le celor dragi cât de mult îi iubești. Spune-i familiei că-i mulțumești pentru omul care astăzi ai devenit. Spune-le prietenilor că îi apreciezi pentru toate momentele când ți-au fost alături necondiționat. Ridică-ți fruntea din neliniștile ce te apasă și-aruncă un ochi către cei  pentru care contezi. Recunoștința face bine la suflet și la minte. Inimioarele trimise pe WhatsApp nu au nicio valoare.  

Nașii - familia pe care ar fi bine să ți-o alegi corect

Există un ciclu al vieții: ne naștem, studiem, ne îndrăgostim, ne căsătorim, dăm naștere copiilor, îi creștem, iar apoi ne luăm la revedere de la tot. Desigur, ordinea evenimentelor nu este obligatorie.  

Cu toate acestea, o atenție deosebită trebuie să acordăm persoanelor cu care dorim să pășim în viața de cuplu, cele pe care le dorim alături: nașii. 

Când ți-i alegi, ar trebui să o faci atât cu sufletul, cât și cu mintea. E inutil să-i iubești tu, să-i vrei tu, dacă sentimentul nu este reciproc. Zadarnice încercări de a-i mulțumi, când nepăsarea, delăsarea și minciuna reprezintă cartea lor de vizită. Alege-i deschiși la suflet, nu la portofel. Alege-i și transformă-i în familia ta de preț, cu care să-mparți bucurii și necazuri deopotrivă. 

Da, da, știu, nu ai de unde să-i cunoști în amănunt, oamenii se schimbă. Nu are sens să-ți reprimi trăiri sau vorbe doar pentru a face altora pe plac. 

Ai face bine să-ți alegi acei nași care să-ți fie alături când ai nevoie, cu care să te poți sfătui fără teama că ești judecat, cu care să stai la masă cu inima deschisă, fără să te gândești că deranjezi, indiferent dacă mănânci un pate sau caviar, bei suc sau șampanie. 

Ai face bine să ai ca nași prieteni de suflet și vârsta să nu fie un criteriu după care să te ghidezi. E inutil să-i vrei maturi, când poate chiar tinerețea e cea care-i va face să te-nțeleagă mai ușor. Renunță când ți se pun condiții peste care nu poți trece ori pe care nu le poți accepta. Renunță când, cu nonșalanță, ți se spune că, în cazul unei evenutuale despărțiri, își vor banii de dar înapoi. Renunță când auzi că te critică în tot orașul, fără a avea curajul să-ți spună aceleași lucruri privindu-te în ochi. 

Ai face bine să vezi în compania lor o regăsire, un moment de liniște ori haos vesel, să-ți placă să trăiești momente lângă ei, nu să stai ca pe ghimpi, așteptând să scapi, să pleci. 

Ai face bine să-ți alegi nașii care nu cred în superioritate, în impulsivitate și nu-ți instaurează dictatura în familie. 

Ai face bine să-ți alegi nașii pentru care ai fi dispus să-ntinzi și tu o mână cu care să dai, nu doar să iei. 

Alege-ți nașii de care să fii mândru, să le poți mulțumi oricând, să te gândești la ei cu zâmbetul pe buze. Așa, ca ai mei.  

A fost odată Fostul

Nu, nu trebuie să te întorci la Fostul. Până și basmele încep cu "a fost odată". "A fost o dată", nu de două, trei ori. 

Te-ai amăgit că ceva se va schimba, că efortul pe care l-ai făcut pentru relația perfectă nu va fi zadarnic. Ai sperat, ai suspinat și ți-ai imaginat totul ca pe-o poveste frumoasă, din care voi ieșeați învingători. Inutile sacrificii. 

Timpul estompează răni și vindecă cicatrici. Arareori îți întorci privirea-n trecut, peste umăr. Parc-ai mai avea curaj să mai încerci o dată, dar toată suferința ți-apare-n flash-uri scurte, în minte. Închizi ochii și încerci să te convingi că nu vrei să pătimești iar. Oscilezi între da și nu. Și iar încerci să scuturi de praf amintiri frumoase. Realizezi că-s prea puține, oftezi și renunți. Încă ai păstrat nostalgia certurilor. 

Sufletul parcă-ți plutește în derivă printre iubire și ură. 

Ai mai vrea o întâlnire-n tihnă, în care să îi spui c-ai fost mereu aici, c-ai așteptat un semn, o privire, un gest. Ai vrea să-i spui că n-ai uitat nimic și că din toată amărăciunea alegi doar zâmbetul. Ai vrea ca și celălalt să-ți spună același lucru, ai vrea o îmbrățișare care să v-aducă împreună.  

Și totuși n-ai curaj. Teama de dezamăgire e mult prea profundă. Dacă împăcarea n-aduce fericire și nu-ți face inima să tresară, nu, dragă, nu trebuie să te întorci la Fostul! 

Cupluri perfect imperfecte

Nu cred în cuplurile perfecte, care mimează fericirea, nu cred în cuplurile care de fațadă "sunt bine, se înțeleg". 

Cred în cuplurile imperfecte, care blesteamă cu zâmbetul pe buze ziua în care s-au cunoscut, pentru ca apoi să se iubească pătimaș ani la rând. Iubesc perechile care se tem mereu să nu se piardă, care luptă pentru dragostea lor, care după impas sunt tot mai sudate. 

Cred în acele cupluri imperfecte care dau la o parte soacre ori mame cu nas băgăreț, prieteni inutili și activități care-i separă. Cred în cuplurile imperfecte care uneori au nevoie de timp petrecut separat. Cred în acele cupluri care, atunci când fac pace, după certuri mai mari sau mai mici, se simt mai unite decât înainte. 

Cred în cuplurile imperfecte care fac haz de greșelile lor și cred în cele care lasă ultimul dumicat pentru partener. Cred în cuplurile imperfecte în care el întinde rufe în timp ce ea citește o carte fără să aibă mustrări de conștiință pentru că oalele cu mâncare nu-s gata. 

Cred în cuplurile imperfecte care pleacă în concedii scurte ca să se regăsească, cred în oameni care se iubesc sincer, necondiționat, indiferent de clasă socială. 

Cred în cupluri cu personalitate, care iubesc viața dincolo de simularea relației perfecte!

Separarea puterilor

Tot auzim, pe ici, pe colo, că bărbații și femeile sunt egali, că au trecut ani pentru ca cele două tabere să aibă aceleași drepturi. De obligații, nu spune nimeni nimic. Și clar, de multe ori, bărbații și femeile nu au aceleași obligații. Facem ca treburile casnice să fie prioritare, când esențială ar fi doar dragostea și-o îmbrăţişare caldă. Ne focalizăm atenția pe ștersul geamurilor, pe oalele cu mâncare ori pe mașina ce trebuie reparată și devenim irascibili când lucrurile nu merg ceas. 

Femeilor le place să fie tratate că niște mici prințese, alintate și puse la loc de cinste în ochii partenerilor lor. Bărbaților le place să fie răsfăţaţi cu o cafea aburindă, dezmierdați suav într-o zi liniștită de duminică. În general, tuturor ne place să ne oferim unii altora lucrul cel mai de preț: timp petrecut împreună. 

Ne place să dividem îndatoriri și să nu simțim povara vieții în doi doar pe umerii noștri. Ne place să fim independenți, s-avem amintiri, concedii și, per ansamblu, vieți cu final fericit, ca-n basme. 

Cu toate astea... 

Trăim intens și mereu contra cronometru. De multe ori, ne lăsăm pradă problemelor și uităm rapid de idealul vieții în doi pe care ni l-am imaginat. Nu avem timp de multe conversații, nu avem timp să aprofundăm, nu avem timp să-i ascultăm ofurile celui de lângă noi. Prinși în toată vâltoarea asta cotidiană, nici măcar n-avem timp să realizăm că ne îndepărtăm din ce în ce mai mult unii de alții, că ne schimbăm, că-ncepem să nu ne mai cunoaștem. 

Trăim relații toxice pentru că n-avem timp și curaj să ne analizăm și să luăm decizii. Ne bucurăm rar și ne hrănim cu reproșuri. Uităm să fim noi și să ne dedicăm partenerului așa cu ne-am propus. Devenim individualiști și punem "eu" mai presus de "noi". 

Apoi ne trezim triști, nefericiți și singuri... 

Ar fi frumos...

Ar fi frumos acum ca cel care are cuvintele înnodate în gât, să le poată rosti. Așa, pur și simplu, fără să se gândească la consecințe, la impedimente, la cuvintele pe care ar trebui să le folosească, la schimbul de roluri pe care ar trebui să îl facă pentru atâta empatie. Fără mască, fără falsitate, cu demnitate și cu fruntea sus. Așa, pur și simplu. 

Sunt sigură că mulți și-ar alina dorul și și-ar șterge victorioși lacrimile, mulți ar înceta să mai iubească, unii ar începe să se cunoască, alții ar termina povestea plângând. Unii și-ar spune "adio", unii ar cunoaște persoane noi și nu s-ar mai simți singuri, unii s-ar întreba retoric de ce, de ce au pierdut atât de mult timp singuri sau lângă cineva care nu merită.  

Pentru că nimic nu-i mai important ca momentul pe care îl trăiești acum. Bucură-te de el! 

Acea întâlnire...

Și cât de mult ți-ai dorit să îl reîntâlneşti... 

Să-i simți din nou parfumul și să-i auzi respirația. Să-l iei în brațe și să-i spui tot ce ai păstrat în suflet. 

Și l-ai văzut, și te-a văzut. 

Tu la brațul lui, el de mână cu ea. 

V-ați privit lung și-apoi ați întors capul. În fond, acum erați doar doi străini. Doi trecători într-o lume mută. 

I-ai auzit oftatul și ți-au înghețat lacrimile. Ți-au fost inutile toate gândurile și speranțele. S-au spulberat într-o clipă. 

Ai înțeles că viața ta s-a schimbat atunci când a plecat trântind ușa. 

Ai înțeles că iubirea n-ajunge pentru a lega suflete. 

  

Cine ești tu?

 Te-ascunzi în spatele unei măști mereu reinventate pentru că ți-e frică să nu fii judecat.Ți-e frică să nu fii înțeles greșit. Ți-e frică să nu fii rănit și să nu rănești. Ți-e frică să spui adevărul, pentru că adevărul doare, și-atunci, ai învățat să minți frumos, iar idioții adoră asta. Îți reprimi sentimente și înghiți lacrimi amare. Zâmbești timid deși ai plânge în hohote. Iubești și visezi.

 Ești plin de patimă și de dorința de a trăi cu toți în voie bună, ori singuratic, tu și sufletul tău. Ești tu alături de oameni lângă care nu-ți dai seama când orele trec alergând, ori alături de oameni de lângă care ai vrea să plecicat mai repede.

 Ești gură-spartă lângă cei în care ți-ai pus încrederea, ori inhibat lângă necunoscuți. Ești tot tu, agale, la un pahar de vin, și uneori pe fugă, de parc-ai fi la maraton.

 Ești duminica în pijamale la televizor, ori îmbrăcat scorțos la evenimente pompoase. Ești trup și suflet pentru cin' ți-e drag. Ești iluzia a ceea ce vrei să pari. Ești schimbarea de mâine și trecutul de ieri. Ești oftatul ce-ți tulbură inima. Ești lumină, libertate, emoție. Ești relaxare. Ești film și muzică, acord și dezacord.

 Ești tratate de psihologie, amintiri și viața trăită. Ești tu lângă oamenii pe care-i prețuiești.

Te rog, nu, nu mă minți

 Te rog, nu, nu mă minți că vrei să fii și tot nu ești, c-ai fost și vei rămâne. Nu mă îmbrățișa cu dorul alteia și nu mă mângâia oftând. Te rog, nu vorbi mult și ne-nțeles, vorbește-n șoaptă, eu te-aud. 

 Te văd și azi, te-am văzut ieri, nu pari schimbat dar parcă-aș vrea să te mai văd și mâine. Nu-mi șterge lacrima râzând și nu fi trist când eu m-amuz, fii doar empatic, nu apatic. 

 Te rog, arată-mi înc-o dată cine ești, și drumul pe care mi-ai promis că mergem împreună. 

Deschide-mi inima și-așază-te acolo, dar nu-ndrăzni să mă dezamăgești. Te rog, nu-mi fă cadouri scumpe, mi-ajunge-n primavară o lalea.  

 Te rog să fii acolo când te chem în miez de noapte, și nu-ntreba de ce te vreau. Nu-mi cere să mă schimb, că n-o voi face, încearcă doar să mă-nțelegi. Rămâi tu, cel care vorbești rar și-ți ceri scuze că ne-asemănăm, și voi rămâne aceeași eu, cu ochii înroșiți de dor și suflet complicat.  

 Te rog, dă-mi timp și spațiu, nu mă constrânge și nu-mi cere mai mult decât ofer.  

 Dă-mi bucurie și speranță, dă-mi dragoste, dă-mi tot ce ai mai bun. Te rog. 

Tu ce simți când spui acasă?

 Timpul n-are timp de irosit. Timpul e o victorie, te costă ceea ce ți-a dat. Iei viața în piept sau treci agale pe lângă. Trebuie să faci pace cu trecutul, că să-ți poți clădi rezistent viitorul. 

 Faci ce faci și te gândești la origini. Viața te-a dus pe străzi învolburate dar gândul ți-e acasă. Te gândești la locurile unde ai deschis prima dată ochii, la casa unde ți-ai petrecut copilăria, ori pur și simplu, la locul drag pe care îl consideri acasă. 

 Beau Taplin spunea frumos că “acasă nu este acolo de unde ești, ci este acolo unde îți e locul. Unii dintre noi călătorim întreaga lume în căutarea acelui loc. Alții, îl găsesc într-o persoană.” 

 Când spui acasă, inima trebuie să-ți salte de bucurie. Zâmbetul trebuie să-ți apară, ochii să-ți sclipească și fața să ți se lumineze. Acasă trebuie să-ți fie drag să vii, pentru că e locul cu amintiri dulci și miros de sărbătoare. 

 Acasă trebuie să fie bucuria cu care pleci la sute de kilometri distanță pentru o îmbrățișare.  

 Nicăieri nu-i că acasă cuprinde începutul și sfârșitul, locul în care te simți în siguranță, cuprinde familia, dragostea și liniștea. Acasă e unde ți-e sufletul, unde ți-e jumătatea. 

 Acasă e locul unde te-ntorci agale din concediu, ori unde grăbit vii de la serviciu. E locul unde pernele-ți miros plăpând a parfum când cazi frânt după o zi grea. E locul unde, când bagi cheia în ușă, cineva tresare, pentru c-abia așteaptă să vii.  

 Acasă e locul unde iarna miroase a scorțișoară și-a măr. Acasă e unde te primesc mereu cu brațele deschise și unde cafeaua e proaspăt râșnită. 

 Pentru mine, toate acestea înseamnă acasă. 

Tu ce simți când spui acasă? 

   

Fiorul. Dincolo de perdea

 Amintește-ți acel fior care încă te face să tresari.
 O privire, un gând, o voce, un nume, o atingere, o adiere de parfum și te-nfiori. Retrăiești. Zâmbești complice, apoi te-afunzi în viață. Pare că nu-ți pasă, negi, ori, curajos recunoști lumii că iubești acel fior.
 Fără rețineri te dăruiești emoției pentru câteva secunde și oftezi în inimă. Năvalnice amintiri se contopesc și tresari iar. Uneori te simți vinovat că n-ai oferit totul. Alteori îți mulțumești pentru că te-ai dedicat trup și suflet.
 Confunzi iubirea cu ură, dăruirea cu răzbunarea, zâmbetul cu plânsul dar nu-ți pasă. Sufletul tău prinde putere. Ai buzele întredeschise. Savurezi amintiri dulci. Te scuturi iar și iar îți vezi de drum. Aproape îți auzi inima cum bate. E ca un drog. Revii fără voie să retrăiești. Te simți ca un naufragiat. Uneori fiorul vine cu o lacrimă ce-alunecă iute din ochi spre gât. Te ștergi repede, nu vrei să te vadă nimeni. Fiorul ți-e libertate, ți-e golul din suflet, ți-e furie sau ți-e liniște. Ți-e răsărit și apus, ți-e trecut și prezent, ți-e trădare și loialitate, ți-e mângâiere sau indiferență, ți-e pace sau război, dar nu ți-e niciodată suficient.
 Păstrează acea tresărire ce-ți coboară rece pe spate. Nu o opri, e acolo pentru tine. E pentru aduceri-aminte, pentru zâmbete sau lacrimi. E doar a ta.

Vreau să știi, dar nu vreau să spun...

Încă sunt aici... N-o să-ți spun niciodată, dar vreau să știi...

 Vreau să știi că-mi lipsești, că mi-e dor și c-am plâns, c-am căzut și renasc și mă zbat, dar nu vreau să spun că m-afund.
 Vreau să știi c-am trăit lângă tine atât cât mi-ai permis, dar nu vreau să spun că trăiesc pentru tine.
 Vreau să mai știi că inima mi-a urlat chiar și-atunci când nu am vrut să spun că mi-e greu fără tine.
 Vreau să știi c-aș fi vrut că tu să fi stat, dar n-am vrut să-ți spun să rămâi. Și să știi n-am avut curaj să fug și n-am cedat, dar totuși n-am luptat așa cu voiam.
 Vreau să știi c-am ascuns, c-am negat dar nu vreau să spun ce a fost de fapt.
 Vreau să știi că încă sunt aici pentru tine, dar nu vreau să-ți spun că te-aștept infinit.
 Vreau doar să știi că exist, vreau să știi că iubesc, vreau să știi că trăiesc...

Te rog, iubește-mă!

 Iubește-mă cu mâna dreaptă, mâna cu care mă mângâi și mă faci să mă simt iubită lângă tine.
 Iubește-mă cu mâna dreaptă, cea cu care îmi deschizi ușa când vin cu drag acasă alergând pe scări pentru o îmbrățișare.
 Iubește-mă cu mâna dreaptă, pe care adorm în nopți târzii când ești lângă mine să mă-nvelesti.
 Iubește-mă încet în agitație și cald între oameni reci și sincer când lumea minte. Iubește-mă tăcut pe străzi aglomerate. Iubește-mă agale și lasă-mi timp să te iubesc. Iubește-mă fără frică și ascultă-mi inima cum tresare.
 Iubește-mă cu demnitate, chiar dacă lumea ți-e împotrivă. Iubește-mă cu ochii închiși.
 Iubește-mă la fiecare plecare de-a ta, dar iubește-mă ca la început.
 Iubește-mă desculț în casa asta care ne-a devenit altar, iubește-mă cu miros de cafea. Iubește-mă cu vorbe dulci șoptite. Iubește-mă când sunt toți, ca și cum am fi doar noi. Iubește-mă ca în povești, ca-n filme, ca în realitate, iubește-mă cum vrei, dar fă-o din toată inima.
 Iubește-mă printre lacrimi și mai presus de cuvinte. Iubește-mă în zilele mele proaste, când doar de asta am nevoie.  Iubește-mă cu mâna goală, pentru că nu în cadouri îți măsor iubirea.  Iubește-mă așa cum nimeni n-o mai face.
 Iubește-mă cu mâna stânga, pe care-mi porți dragostea, dar te rog, iubește-mă!

Cine suntem noi?

"Eu sunt eu și tu ești tu. Și crede-mă, e diferență!" 
 Acesta este un motto pe care-l folosesc și  in care mă regăsesc de ceva ani, pe lângă acela cu "Dumnezeu le crează și mi le da să le încerc" :) 
 Dar cine suntem noi cu adevărat, dincolo de cifre, nume și naționalitate? Cine suntem noi dincolo de măștile ce suntem uneori obligați să le purtăm, dincolo de vorbe ce le-aruncăm inutil?  
 Suntem dragostea părinților și genele străbunilor, suntem cei șapte ani de acasă, suntem diplomele pe care le-am adunat în ani, suntem ceea ce primim de la lume și prieteni, suntem autoeducare și autocontrol. Suntem tradiție și ritualuri, horoscop și religie, dar ni se insuflă din copliarie că trebuie "să fim cineva".  Suntem funcția pe care o avem la locul de muncă și oamenii simpli de la masa din bucătărie. 
 Și totuși... 
 Suntem persoanele în pijamale, ce stăm camuflate între pernele moi în serile târzii, reflectând la ce a fost ori ce-am făcut. 
 Considerăm că suntem dragoste pentru cine merită și uragan pentru cine îndrăznește să ne rănească. Conviețuim tăcuți ori răzvrătiți, animați doar de ce viața ne oferă. 
 Suntem conștiință și cunoaștere, ignoranță și raționalitate, frică și curaj. Acționăm uneori sub impulsul verdictului decisiv, iar uneori reacționăm după multe analize molcome. 
 Suntem tăcuți ori guralivi, calmi sau agitați. 
 Suntem lacrimile vărsate pe-ascuns când avem timp de un film ce ne atinge sufletul, suntem zâmbetele complice oferite celor dragi, suntem pasiune, iubire și dor. Suntem amintiri și idealuri. 
 Pentru unii suntem totul, iar pentru alții nu suntem nimic... 

P.S.  Și dacă aveți un moment de răgaz, vă invit să mai descoperiți cine suntem noi, aici