Timpul n-are timp de irosit. Timpul e o victorie, te costă ceea ce ți-a dat. Iei viața în piept sau treci agale pe lângă. Trebuie să faci pace cu trecutul, că să-ți poți clădi rezistent viitorul.
Faci ce faci și te gândești la origini. Viața te-a dus pe străzi învolburate dar gândul ți-e acasă. Te gândești la locurile unde ai deschis prima dată ochii, la casa unde ți-ai petrecut copilăria, ori pur și simplu, la locul drag pe care îl consideri acasă.
Beau Taplin spunea frumos că “acasă nu este acolo de unde ești, ci este acolo unde îți e locul. Unii dintre noi călătorim întreaga lume în căutarea acelui loc. Alții, îl găsesc într-o persoană.”
Când spui acasă, inima trebuie să-ți salte de bucurie. Zâmbetul trebuie să-ți apară, ochii să-ți sclipească și fața să ți se lumineze. Acasă trebuie să-ți fie drag să vii, pentru că e locul cu amintiri dulci și miros de sărbătoare.
Acasă trebuie să fie bucuria cu care pleci la sute de kilometri distanță pentru o îmbrățișare.
Nicăieri nu-i că acasă cuprinde începutul și sfârșitul, locul în care te simți în siguranță, cuprinde familia, dragostea și liniștea. Acasă e unde ți-e sufletul, unde ți-e jumătatea.
Acasă e locul unde te-ntorci agale din concediu, ori unde grăbit vii de la serviciu. E locul unde pernele-ți miros plăpând a parfum când cazi frânt după o zi grea. E locul unde, când bagi cheia în ușă, cineva tresare, pentru c-abia așteaptă să vii.
Acasă e locul unde iarna miroase a scorțișoară și-a măr. Acasă e unde te primesc mereu cu brațele deschise și unde cafeaua e proaspăt râșnită.
Pentru mine, toate acestea înseamnă acasă.
Tu ce simți când spui acasă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Tu ce crezi?