De ce oamenii au așteptări?

 E greu să înțelegi de ce ai rămas atât de dezamăgit când tu ți-ai pus toată încrederea în om...Ți-a fost greu, dar ai continuat să dai credit persoanelor, deși te-au îngenuncheat de-atâtea ori...
 Ai plâns tăcut în întunericul nopții și ai jurat că te vei opri, că nu te vei încrede decât în tine. Ai renunțat la orgoliu și ai luat-o de la capăt. Și iar ai avut așteptări pe care nimeni nu le-a înțeles. O perioadă te-ai resemnat. Apoi ai renunțat. Apoi ai uitat și ai sperat că vei da timpului timp.
 Ai așteptat de la oameni să-ți plătească măcar cu aceeași monedă, și n-au făcut-o. Ba mai mult, au luat cuțitul și ți l-au înfipt bine în suflet, când tu pentru ei erai capabil să înalți catedrale. Ei nu au fost capabili să-ți deschidă ușa.
 Așteptările ți-au fost otravă. Te-au limitat și te-au făcut nefericit. Ai așteptat ca omul să nu-ți întoarcă indiferență, să vadă viața măcar la fel ca tine, dar n-a făcut-o. A preferat să pară că nu-nțelege și ți-a întors mutește spatele. Tu iar ai suferit.
 Ai avut așteptări și ți-ai imaginat tabloul cu omul care înțelege ce-i transmiți, și iar n-a înțeles. Te-ai resemnat iar și ți-ai transformat așteptările în speranțe. Ai sperat la zile bune, la oameni sinceri, la lucruri banale, și parcă dezamăgirea s-a mai estompat. Ai reușit să renaști când ți-ai transformat speranțele în dorințe. Ți-ai dorit atât de mult să nu pui preț pe lucruri și pe fapte, până când ai realizat-o și pe asta.
 Încet, încet, de la dorințe ai trecut la acorduri. Ai început să fii de acord cu sufletul și cu mintea ta, dar omul și-a văzut de drum și-a fost nepăsător. Ți-a dispărut entuziasmul.
 Ai făcut pace. Ai cerut din ce în ce mai puțin.
 Apoi ai devenit indiferent...