A fost odată Fostul

Nu, nu trebuie să te întorci la Fostul. Până și basmele încep cu "a fost odată". "A fost o dată", nu de două, trei ori. 

Te-ai amăgit că ceva se va schimba, că efortul pe care l-ai făcut pentru relația perfectă nu va fi zadarnic. Ai sperat, ai suspinat și ți-ai imaginat totul ca pe-o poveste frumoasă, din care voi ieșeați învingători. Inutile sacrificii. 

Timpul estompează răni și vindecă cicatrici. Arareori îți întorci privirea-n trecut, peste umăr. Parc-ai mai avea curaj să mai încerci o dată, dar toată suferința ți-apare-n flash-uri scurte, în minte. Închizi ochii și încerci să te convingi că nu vrei să pătimești iar. Oscilezi între da și nu. Și iar încerci să scuturi de praf amintiri frumoase. Realizezi că-s prea puține, oftezi și renunți. Încă ai păstrat nostalgia certurilor. 

Sufletul parcă-ți plutește în derivă printre iubire și ură. 

Ai mai vrea o întâlnire-n tihnă, în care să îi spui c-ai fost mereu aici, c-ai așteptat un semn, o privire, un gest. Ai vrea să-i spui că n-ai uitat nimic și că din toată amărăciunea alegi doar zâmbetul. Ai vrea ca și celălalt să-ți spună același lucru, ai vrea o îmbrățișare care să v-aducă împreună.  

Și totuși n-ai curaj. Teama de dezamăgire e mult prea profundă. Dacă împăcarea n-aduce fericire și nu-ți face inima să tresară, nu, dragă, nu trebuie să te întorci la Fostul! 

Dezamăgirile - punct central al vieții cotidiene

 Ți-ai pus speranța în el, în om. I-ai oferit sprijinul tău necondiționat, i-ai oferit umărul pe care să plângă și i-ai întins mereu mâna când a considerat că se afundă.
 Uneori te-ai gândit că poate o să ai și tu nevoie de ajutor și ți-ar prinde bine dacă ți s-ar plăti măcar cu acceași monedă. Te-ai înșelat. Ai rămas cu-n gust amar când ai văzut că în loc de-o mână întinsă ai primit un spate-ntors.

 Ar fi fost culmea să continui să fii același tu, cu lacrimi în ochi, mereu altruist și la dispoziția celui căzut. Ar fi fost culmea să te dezamăgească iar, dar a făcut-o. Ar fi fost cumea că tu să te trezești și să fii individualist sau egoist și să plătești cu acceași monedă. N-ai făcut-o, deși poate ar fi fost singurul cadou pe care ți-l puteai oferi.
 Ca de atâtea ori, ai rămas singur, cu gânduri și regrete, cu dezamăgiri și lacrimi. Te-ai întrebat adesea de ce doar tu le cari pe toate-n spate și-ai dat din umeri când n-ai găsit răspuns. Te-ai ridicat, ai rezolvat tot tu, tot fără ajutor, tot luptând cum ai făcut-o mereu.
 Apoi se-ntreabă de ce nu mai ești la fel, de ce te-ai închis, de ce începi să te comporți cu omul așa cum face el cu tine. Și nu-i convine. Oare a venit momentul în care ești și tu pe primul loc?

Acea întâlnire...

Și cât de mult ți-ai dorit să îl reîntâlneşti... 

Să-i simți din nou parfumul și să-i auzi respirația. Să-l iei în brațe și să-i spui tot ce ai păstrat în suflet. 

Și l-ai văzut, și te-a văzut. 

Tu la brațul lui, el de mână cu ea. 

V-ați privit lung și-apoi ați întors capul. În fond, acum erați doar doi străini. Doi trecători într-o lume mută. 

I-ai auzit oftatul și ți-au înghețat lacrimile. Ți-au fost inutile toate gândurile și speranțele. S-au spulberat într-o clipă. 

Ai înțeles că viața ta s-a schimbat atunci când a plecat trântind ușa. 

Ai înțeles că iubirea n-ajunge pentru a lega suflete. 

  

Niciodată nu e prea târziu. S-o crezi tu

Ne amăgim dezamgirile.  

Încercăm să găsim justificări așteptărilor neîmplinite. 

Dragule, prea târziu e prea târziu. 

Nu există n-am reușit, n-am putut, m-a reținut ceva. Pur și simplu n-ai vrut. 

Iar eu nu pot să-ți aștept îmbrățișarea până când tu decizi că merit. Nu pot să mă plimb pe străzile pe care hoinăream de mână doar că să-ți întâlnesc privirea. 

Nu pot să opresc timpul în loc pentru a-ți auzi din nou bătăile inimii.

Nu pot să aștept din nou acel mesaj de ziua mea, trimis la miezul nopții. Am obosit să sper. Nici nu mai vreau. 

Timpul a reușit să usuce lacrimi și să închidă cicatrici. Ajunge! 

Acel obsesiv mai târziu al tău a devenit prea târziu. Ba chiar a devenit niciodată. 

Ce spun eu și ce înțelegi tu

Ooo, câte sunt de spus pe tema asta! Și o să-ncep cu o poveste adevărată: 

O tipă merge la benzinărie să alimenteze mașina cu benzină în valoare de 20 de lei. Benzinarul, amabil, întreabă "de 95 sau de 98?" Tipa: "de 20" și au jonglat așa, întrebare-răspuns, până când fata

și-a dat seama că benzinarul se referea la cifra octanică, și nu la sumă. 😄

  

 Ne plângem mereu că spunem lucruri, iar cel de lângă noi înțelege taman pe dos. Te-asiguri că a înțeles cu un "daaa?" și realizezi curând că răspunsul era clar "nu". Ți-ai răcit gura degeaba. 

 De la banalele glume pe care le spui (poate cu haz) și nu-ți sunt înțelese, fiind nevoit să reiei, până la contracte prin care oamenii își pun pielea în joc, vorbele nu au același sens pentru toți. Din punct de vedere fonetic sau pur și simplu din neatenție, oamenii nu înțeleg ce vrei să spui, ori efectiv, nu vor s-o facă, pentru ca stiu ei mai bine.  

 Te enervezi, reiei, te calmezi, boscorodești mărunt în barbă și accepți că suntem diferiți. Apoi te detașezi, pentru că te obișnuiești să tot explici, te autoeduci ca să nu faci vreun accident vascular, și dai piept cu omul. Omul...care ar trebui să înțeleagă, mai ales dacă îi vorbești în acceași limbă, e atât de neatent și atât de surprinzător! Rămâi uimit când un animal reacționează mai bine decât umanul... Trist dar adevărat. Ajungi acasă și te-ntrebi, printre treburi gospodărești, dacă nu cumva greșești undeva, dacă nu cumva nu te exprimi destul de clar și de concis, dacă nu cumva ai tu o problemă de percepție ori exprimare. 

 Femeile n-au limbaj comun cu bărbații, ele explică, cer, pretind, ei aprobă și-o țin pe-a lor. Rămâi cu dezamăgirea că ai avut așteptări pe care deși le-ai comunicat, pentru nimeni n-a contat. 

 Profesorii spun ceva, elevii înțeleg altceva, pentru că "două" rimează cu "nouă", și neatenția e regina cursurilor. 

 Părinții nu se-nțeleg cu odraslele și viceversa, clientul nu se-nțelege cu vânzătorul, și uite-așa a apărut marketingul, care reușește să te facă înțelegi că ce-a vrut el să spună, e ceea ce-ai înțeles tu. 

 

Vreau să știi, dar nu vreau să spun...

Încă sunt aici... N-o să-ți spun niciodată, dar vreau să știi...

 Vreau să știi că-mi lipsești, că mi-e dor și c-am plâns, c-am căzut și renasc și mă zbat, dar nu vreau să spun că m-afund.
 Vreau să știi c-am trăit lângă tine atât cât mi-ai permis, dar nu vreau să spun că trăiesc pentru tine.
 Vreau să mai știi că inima mi-a urlat chiar și-atunci când nu am vrut să spun că mi-e greu fără tine.
 Vreau să știi c-aș fi vrut că tu să fi stat, dar n-am vrut să-ți spun să rămâi. Și să știi n-am avut curaj să fug și n-am cedat, dar totuși n-am luptat așa cu voiam.
 Vreau să știi c-am ascuns, c-am negat dar nu vreau să spun ce a fost de fapt.
 Vreau să știi că încă sunt aici pentru tine, dar nu vreau să-ți spun că te-aștept infinit.
 Vreau doar să știi că exist, vreau să știi că iubesc, vreau să știi că trăiesc...

De ce oamenii au așteptări?

 E greu să înțelegi de ce ai rămas atât de dezamăgit când tu ți-ai pus toată încrederea în om...Ți-a fost greu, dar ai continuat să dai credit persoanelor, deși te-au îngenuncheat de-atâtea ori...
 Ai plâns tăcut în întunericul nopții și ai jurat că te vei opri, că nu te vei încrede decât în tine. Ai renunțat la orgoliu și ai luat-o de la capăt. Și iar ai avut așteptări pe care nimeni nu le-a înțeles. O perioadă te-ai resemnat. Apoi ai renunțat. Apoi ai uitat și ai sperat că vei da timpului timp.
 Ai așteptat de la oameni să-ți plătească măcar cu aceeași monedă, și n-au făcut-o. Ba mai mult, au luat cuțitul și ți l-au înfipt bine în suflet, când tu pentru ei erai capabil să înalți catedrale. Ei nu au fost capabili să-ți deschidă ușa.
 Așteptările ți-au fost otravă. Te-au limitat și te-au făcut nefericit. Ai așteptat ca omul să nu-ți întoarcă indiferență, să vadă viața măcar la fel ca tine, dar n-a făcut-o. A preferat să pară că nu-nțelege și ți-a întors mutește spatele. Tu iar ai suferit.
 Ai avut așteptări și ți-ai imaginat tabloul cu omul care înțelege ce-i transmiți, și iar n-a înțeles. Te-ai resemnat iar și ți-ai transformat așteptările în speranțe. Ai sperat la zile bune, la oameni sinceri, la lucruri banale, și parcă dezamăgirea s-a mai estompat. Ai reușit să renaști când ți-ai transformat speranțele în dorințe. Ți-ai dorit atât de mult să nu pui preț pe lucruri și pe fapte, până când ai realizat-o și pe asta.
 Încet, încet, de la dorințe ai trecut la acorduri. Ai început să fii de acord cu sufletul și cu mintea ta, dar omul și-a văzut de drum și-a fost nepăsător. Ți-a dispărut entuziasmul.
 Ai făcut pace. Ai cerut din ce în ce mai puțin.
 Apoi ai devenit indiferent...