Învață să pui punct

Uneori trebuie să pui punct. 

La sfârșitul unei propoziții. 

La sfârșitul unei povești. 

Se numește "ortografie". Sau mai simplu, "curaj". 

Uneori pleci fără să saluți...pleci cu lacrimi înnodate în barbă. Uneori spui "pa", dar știi că e un "adio". Sau măcar așa ai vrea. Relații, activităţi, servicii, toate au un final. 

Teama de eșec este apăsătoare, nimeni nu dorește să ia decizii pe care apoi să le regrete. Frica de viața nouă este la fel de înspăimântătoare. "Și atunci ce-o să fac?" 

Trebuie să decizi și cu inima și cu mintea, să strângi din dinți când sufletul îți urlă. Ar trebui să evadezi când te simți prins într-un labirint care pare fără ieșire, nu să te afunzi mai tare. 

Când împlinirea și fericirea nu mai merg mână-n mână, trebuie să pui punct. Nu căuta vinovați, nu amâna mai mult decât trebuie și nu îți pune speranța în oameni și fapte, s-ar putea să fii dezamăgit. 

Sfârșitul nu e întotdeauna cel mai rău lucru ce ți se poate întâmpla. Sfârșitul poate fi un început cald și prosper, bucurie și liniște. 

Învață să pui punct în relația cu tristețea, nefericirea și neîmplinirea. Păstrează-ți în suflet doar lucruri bune, care să te-ajute să te dezvolți pe orice plan.

Punct. Apoi spațiu. Și începi din nou, de la capăt! 

Bucură-te necondiționat! Transformă punctul în arma ta de izbândă!

A fost odată Fostul

Nu, nu trebuie să te întorci la Fostul. Până și basmele încep cu "a fost odată". "A fost o dată", nu de două, trei ori. 

Te-ai amăgit că ceva se va schimba, că efortul pe care l-ai făcut pentru relația perfectă nu va fi zadarnic. Ai sperat, ai suspinat și ți-ai imaginat totul ca pe-o poveste frumoasă, din care voi ieșeați învingători. Inutile sacrificii. 

Timpul estompează răni și vindecă cicatrici. Arareori îți întorci privirea-n trecut, peste umăr. Parc-ai mai avea curaj să mai încerci o dată, dar toată suferința ți-apare-n flash-uri scurte, în minte. Închizi ochii și încerci să te convingi că nu vrei să pătimești iar. Oscilezi între da și nu. Și iar încerci să scuturi de praf amintiri frumoase. Realizezi că-s prea puține, oftezi și renunți. Încă ai păstrat nostalgia certurilor. 

Sufletul parcă-ți plutește în derivă printre iubire și ură. 

Ai mai vrea o întâlnire-n tihnă, în care să îi spui c-ai fost mereu aici, c-ai așteptat un semn, o privire, un gest. Ai vrea să-i spui că n-ai uitat nimic și că din toată amărăciunea alegi doar zâmbetul. Ai vrea ca și celălalt să-ți spună același lucru, ai vrea o îmbrățișare care să v-aducă împreună.  

Și totuși n-ai curaj. Teama de dezamăgire e mult prea profundă. Dacă împăcarea n-aduce fericire și nu-ți face inima să tresară, nu, dragă, nu trebuie să te întorci la Fostul! 

Despre bărbați

Binecuvântați să fie bărbații care știu ce vor, cei care nu se opresc atunci când aud sfiosul tău "nu", dar care nu insistă cu nesimțire. 

Binecuvântați să fie bărbații dezinvolți, care nu-ți cer voie, dar îți iau pe furiș un sărut lipindu-te de zid. 

Binecuvântați să fie bărbații eleganți și atenți care încă mai curtează răbdător femeia, și cei care nu se ascund în spatele iluziei deținerii adevărului suprem, ba din contra, îți vorbesc relaxat, umil, privindu-te în ochi. 

Binecuvântați să fie bărbații care-ți săruta mâna și fruntea, care te fac să-ți deschizi inima, nu picioarele. 

Binecuvântați să fie bărbații care încă mai cumpără flori și deschid portiera mașinii, cei care își permit să dăruiască răbdare pentru a-ți oferi fericire deplină. 

Binecuvântați să fie bărbații care nu întreabă autoritar "unde pleci?", dar întreabă cu dor "unde ești?" 

Binecuvântați să fie bărbații care-și mențin promisiunile și cei care nu promit mai mult decât ceea ce sunt siguri că pot realiza. 

Binecuvântați să fie bărbații care nu se rușinează să-și mărturisească dorul și dragostea și cei care sunt capabili să mizeze tot, care-și permit schimbarea benefică pentru ca relația să funcționeze. 

Binecuvântați să fie bărbații care aleg femeile, acelea autentice, mândre, care încă știu să roșească.

Cupluri perfect imperfecte

Nu cred în cuplurile perfecte, care mimează fericirea, nu cred în cuplurile care de fațadă "sunt bine, se înțeleg". 

Cred în cuplurile imperfecte, care blesteamă cu zâmbetul pe buze ziua în care s-au cunoscut, pentru ca apoi să se iubească pătimaș ani la rând. Iubesc perechile care se tem mereu să nu se piardă, care luptă pentru dragostea lor, care după impas sunt tot mai sudate. 

Cred în acele cupluri imperfecte care dau la o parte soacre ori mame cu nas băgăreț, prieteni inutili și activități care-i separă. Cred în cuplurile imperfecte care uneori au nevoie de timp petrecut separat. Cred în acele cupluri care, atunci când fac pace, după certuri mai mari sau mai mici, se simt mai unite decât înainte. 

Cred în cuplurile imperfecte care fac haz de greșelile lor și cred în cele care lasă ultimul dumicat pentru partener. Cred în cuplurile imperfecte în care el întinde rufe în timp ce ea citește o carte fără să aibă mustrări de conștiință pentru că oalele cu mâncare nu-s gata. 

Cred în cuplurile imperfecte care pleacă în concedii scurte ca să se regăsească, cred în oameni care se iubesc sincer, necondiționat, indiferent de clasă socială. 

Cred în cupluri cu personalitate, care iubesc viața dincolo de simularea relației perfecte!