Capra vecinului e acum BMW

Tu, ostaș român și patriot, vânzător, mecanic, ospătar, funcționar, inginer, economist sau ce ai fi, cauți mereu să-ți mulțumești sufletul cu lucruri materiale ori spirituale, care-ți par de folos. Te uiți în curtea vecinului și vezi capra aia grasă...ai vrea și tu. Te uiți în portofel și te bufneste plânsul. Înjuri mărunt în barbă și-ți promiți că o să ai și tu una, mai al naibii.  

Te recunoști, știu.
Pentru bărbații români, capra s-a cam transformat în mașină.
La femei, e mai complicat, capra are mai multe "forme": silicoane, concedii, rochii, poșete, pantofi, mașini, bărbați, amanți etc. 

Cu toate astea, ambele tabere vor mașini puternice, germane. Nu ne facem iluzii și nici măcar nu ne gândim cât o costă una nouă.
Și-o vrem în piele, și-o vrem cu senzori, și-o vrem nervoasă, ca să ne scoată mândri-n lume.  

Unii caută dealeri, târguri, site-uri specializate, să înțeleagă ce vor. Uneori intră curios pe olx/carzz/la jumate, bla, bla, să vadă de-i surâde norocul.  

Bre și-apare câte-un meltean tip care habar n-are ce vinde, ori cum vinde, ori cât vinde...  

Te miri, strâmbi din nas și zâmbești complice. Parcă totuși ți-ar fi milă.

Pe vremea mea...

M-am născut nițel înainte de revoluția din '89, piatră de căpătâi între două ere, cum ne place să credem. Am auzit des și-am detestat dintotdeauna, din toți rărunchii, dictonul "pe vremea mea".  

Din păcate însă, cu cât mai multe revelioane sărbătorești, cu atât mai mult devii ca vinul: mai vechi.

Nu mi-a păsat niciodată și nu m-am simțit depășită, pentru c-am avut grijă să păstrez mereu o ghidușie care să mă anime. 

Zilele trecute mi-am dat seama că timpul trece mult mai repede decât am vrut să percep.  

Am avut o ușoară tresărire când am cunoscut un puști născut în 1999. Și-atunci mi-a sunat iar în minte blamatul "pe vremea mea". 

Și ce să vezi? Pe vremea mea, cei născuți în '99 erau bebeluși neînsemnați, nici măcar nu le sesizam prezența. 

Astăzi, sunt aproape majori. Sunt mari și umblă. Unii chiar vorbesc. Cu alții e posibil să te bați pe piața muncii. Alții sunt pașnici, încă aleargă după pokemoni.

A fost un șoc. 

Zile și zile

Sunt zile în care nu vreau nimic. 

Sunt zile în care închid telefonul, zile în care nu vreau să fac nimic. Sunt zile în care nu pot să fac nimic. 

Uneori stau. Alteori, continui să stau, pentru că n-am terminat cu statul inițial. Alteori plâng, alteori râd. Sunt zile în care vreau să citesc, să văd un film, sau să ascult la infinit aceeași melodie melancolică. 

Uneori, sunt zile în care nu îmi trebuie nimic. Nu vreau să văd, nu vreau să aud. În zilele acelea, vreau să fiu doar eu cu mine. 

Te rog, nu-mi deranja liniștea!  

Pur pentru un an

Doar știți că Dumnezeu le crează și mi le dă să le încerc. 

De data asta, mi-a dat să încerc noul Pur, pentru c-am câștigat detergent pentru un an, adică aproape 12 litri. Dragilor, care mai aveți vase de spălat? 

 Da, am participat la un concurs pe Facebook.

Fete proaste și băieți deștepți. Sau nu?

Societatea te amăgește c-ai să te căsătorești cu un prinț șarmant, care va veni să-ți ceară mâna într-o limuzină albă. Visezi la rochii pompoase, excursii fițoase și palate, flori, bomboane, cadouri și parfumuri fine. Îți faci planuri despre cât de bine îți va fi lângă el, radiezi. 

Te căsătorești rapid, te dai interesantă, pui condiții, ameninți, strâmbi din nas, ba chiar mai verși și două lacrimi pentru credibilitate. El are un rânjet sadic în colțul gurii. 

Apoi te trezești brusc la realitate. Nu tu prinț, ci doar un El obișnuit, poate chiar prea obișnuit. Nu tu limuzină, ci doar o mașină second hand, luată din Germania. Nu tu excursii, nu tu palate. Florile le primești de la părinți, bomboanele ți le cumperi singură. Începi să te mulțumești că doarme acasă cel mult trei nopți din șapte. Te bucuri când are timp și pentru o masă în doi, pe fugă, desigur. Uneori te bucuri dacă are timp să-și bea cafeaua cu tine. 

Și uite-așa, te trezești dimineața și te-ntrebi dacă într-adevăr merită. Îți plângi de milă și parc-ai vrea să schimbi ceva. Din tot ce ți-ai imaginat, n-ai nimic. Ai doar toate responsabilitățile pe cap. Ai vrea să fugi, să scapi de viața asta care parcă s-a transformat într-un coșmar pus pe repeat, dar încă n-ai destul curaj. Ești dezamăgită și dezgustată. 

Odată erai cea mai sexy tipă din gașca ta. Acum ești doar o nevastă tristă, într-o lume care doar judecă. Realizezi că din toată povestea, deștept a fost el, c-a pus mâna pe-o partidă bună ca tine. Tu ți-ai luat doar o mare țeapă. 

Draga mea, iubește-te! Dacă n-o faci tu, cu siguranță n-o va face nimeni! 

Te roade invidia,aaa?

Invidia, spun cei școliți, reprezintă incapacitatea de a te bucura pentru altcineva și astfel îți blochezi sentimentele de simpatie, apreciere și recunoaștere a calităților și realizărilor celorlalți. Invidia, spun eu, se naște din frustrare, egoism și din lipsuri acumulate, ce n-au fost depășite. 

Dintre toate emoțiile pe care le trăiești, invidia e cea pe care ne străduiești cel mai tare să o ascunzi.  

Iubesc mult invidioșii. Aia pe care îi roade sufletul atunci când li se pare că ești cu un pas înaintea lor. 

Iubesc invidioșii pentru că se macină pe dinăuntru pentru toate eșecurile lor și pentru toate reușitele altora.  

Îi iubesc pentru că animă vieți, pentru că aduc nițel zâmbet pe buze, și-atunci, chiar ne face plăcere să le dăm apa la moară. 

Cel mai mult însă, ador invidioșii zgârciți. Ăia sunt trufandale. Pentru că n-au avut, nici nu vor avea. Poate nici nu merită să aibă. Îți invidiază casa, mașina, consoarta, mersul, privirea, abonamentul la telefon, invidiază până și datoriile.  

Tot de la ei am învățat că e bine s-aduni pietrele pe care le aruncă, în viitor vor fi baza unui piedestal. 

 
 

Fericirea prin ochii mei

Sufletul și mintea trec prin diferite stări de-a lungul călătoriei prin viață. De cele mai multe ori, între cele două "instrumente" e o mare contrazicere. Când Rațiunea spune "nu", Inima parcă ar ceda. Mai rare sunt momentele în care inima să nu vrea. 

Și-așa, din toate trăirile, adorăm dragostea și fericirea, dar fericirea fără dragoste e un sine-qua-non. Nu se poate altfel, trebuie să iubești că să fii fericit. 

Cu toate astea, sunt puține momentele de fericire efectivă, pe care un om și le amintește de-a lungul vieții. 

Acesta nu e dată de vreun cadou, de vreo moștenire, de un lucru palpabil. Ea se trăiește, nu cade din cer, e un sentiment, n-are valoare materială. 

Îți amintești de fericire atunci când tragi linie, după ani, și îți vine în minte momentul când te-ai căsătorit, când ți-ai ținut în brațe copilul, când acesta ți-a adus lumină-n viață. 

N-o să-ți amintești peste ani cât de încântat ai fost când ți-ai cumpărat un telefon, o cămașă sau o poșetă, când ți s-a mărit salariul, ori când un antipatic a alunecat pe scări, pentru că atunci n-ai fost fericit pe deplin, ai fost doar bucuros. 

Dacă nu știi cum este să fii fericit, atunci sper măcar să ai parte de o senzație de bunăstare și de sentimentul de împlinire. Ajunge și atât.  Dar dacă vrei să fii fericit, fii!

Sentiment muzical

Corzile vocale m-au dușmănit dintotdeauna. N-au vrut să mă lase să cânt în voie. 

Dar atât de mult îmi place muzica, s-o dansez s-o ascult...muzica aceea cu versuri care să transmită ceva, nu doar zdringhi-zdringhi inutil, cu versuri făcute pe fugă. 

Și-așa am descoperit, pe lângă al nostru folk, ceva mediteranean. Și ceva turcesc.  (ai Google Translate pentru versuri). 

Și-atât de drag mi-a fost când am înțeles că de fapt, muzica trebuie să o auzi, nu să o vezi într-un videoclip pompos, cu mândre sexy dezbrăcate. 

Pentru mine, muzica trebuie să inspire, să mă facă să-mi doresc să plutesc printre note calde. Muzica trebuie să fie instrument efectiv, nu doar o tobă mare, electronică, într-un club de fițe. 

De la dubstep la rock, scopul muzicii e acela de a-ți crea un sentiment. Porți în inimă o amintire a vreunei melodii la care tresari atunci când o ascuți. Alteori zâmbești, alteori oftezi pentru vremuri trecute. Uneori plângi, alteori schimbi repede, ca nu cumva să cazi în melancolie. Muzica ți-e alinare, ți-e evadare și relaxare. 

Balcanic, ne învârtim nociv între manele, Andre Rieu și Paraziții. Unii recunosc din start, alții recunosc la beție.  

În rest, toate bune.

Revino-ți!

Te-ai ridicat deși ai fost doborât de atâtea ori, de oameni, de vorbe, de gânduri. 

Ai renăscut din cenușă ca pasărea Pheonix și ți-ai promis că nu-ți mai calci pe suflet. 

Ți-ai jurat că-ți vei face timp și pentru tine, că te vei pune și pe tine pe primul loc. Te-ai amăgit iar. 

Apoi ai zis c-o să bei vinul ăla bun pe care-l ții pentru vreo ocazie specială care nu mai vine. Ți-a trecut prin minte să te îmbraci cu lenjeria aceea pe care o ții de-atâta amar de timp în dulap, dar ai renunțat la fel de repede. Încă speri că-ți vei da cu cel mai scump parfum când gătești o banală tocăniță, dar tot n-ai curaj s-o faci. 

Inutile memorii. Viața te-a cam dezamăgit.

Și-acum ce faci? Ești încă în genunchi, cu sufletul țăndări. 

Ridică-te și șterge-ți lacrimile. Doar ți-am spus să nu mai ai așteptări. 

Fii un om demn și dârz, așa cum ți-ai propus. 

Trebuie să ai încredere în tine, pentru că în adâncul inimii tale știi că poți și că n-o să cedezi. Nu uita că soarele răsare în fiecare dimineață, chiar dacă norii sunt între tine și el. Trage draperiile și lasă lumina să-ți inunde casa. 

Revino-ți! Timpul n-are timp să te-aștepte.

Acea întâlnire...

Și cât de mult ți-ai dorit să îl reîntâlneşti... 

Să-i simți din nou parfumul și să-i auzi respirația. Să-l iei în brațe și să-i spui tot ce ai păstrat în suflet. 

Și l-ai văzut, și te-a văzut. 

Tu la brațul lui, el de mână cu ea. 

V-ați privit lung și-apoi ați întors capul. În fond, acum erați doar doi străini. Doi trecători într-o lume mută. 

I-ai auzit oftatul și ți-au înghețat lacrimile. Ți-au fost inutile toate gândurile și speranțele. S-au spulberat într-o clipă. 

Ai înțeles că viața ta s-a schimbat atunci când a plecat trântind ușa. 

Ai înțeles că iubirea n-ajunge pentru a lega suflete. 

  

Niciodată nu e prea târziu. S-o crezi tu

Ne amăgim dezamgirile.  

Încercăm să găsim justificări așteptărilor neîmplinite. 

Dragule, prea târziu e prea târziu. 

Nu există n-am reușit, n-am putut, m-a reținut ceva. Pur și simplu n-ai vrut. 

Iar eu nu pot să-ți aștept îmbrățișarea până când tu decizi că merit. Nu pot să mă plimb pe străzile pe care hoinăream de mână doar că să-ți întâlnesc privirea. 

Nu pot să opresc timpul în loc pentru a-ți auzi din nou bătăile inimii.

Nu pot să aștept din nou acel mesaj de ziua mea, trimis la miezul nopții. Am obosit să sper. Nici nu mai vreau. 

Timpul a reușit să usuce lacrimi și să închidă cicatrici. Ajunge! 

Acel obsesiv mai târziu al tău a devenit prea târziu. Ba chiar a devenit niciodată.