Gustul amar al suferinței

Suntem nemulțumiți, ne e frică, ne facem griji, suntem deprimați, stresați, descurajați ori supărați. 

Relații sau evenimente pot declanșa în sufletul nostru acea senzație de "ce e mai rău". Ce ne face să suferim? Avem așteptări prea mari? Avem mereu senzația că doar noi am greșit și că celălalt e întotdeauna mai bun?  

Sentimentele noastre sunt valuri invizibile, ne-au fost alături ani și ani de zile, s-au atașat de sufletul nostru datorită poveștilor pe care le-am trăit, în care am fost protagoniști sau nu. Am învățat să ne stăpânim emoțiile, să le reprimăm și să interpretăm diferit evenimente. Am realizat în timp că facem asta în trei situații: atunci când ceva ne lipsește (ne e dor), când credem că ceva e imposibil (am vrea, dar nu putem), când am pierdut definitiv ceva (când realizăm că nu mai există).  

Suferim și suntem obsedați de noi înșine, de perfecțiune și ne facem fel de fel de idei despre cum ar trebui să ne fie viața. Ne uităm mereu în ograda vecinului și facem comparații care nu ne sunt benefice. Ne afundăm în muncă și rar ne facem timp pentru suflet.  

Nu facem din fericire un obiectiv iar zâmbetul, de multe ori, ne e străin. Ne măsurăm timpul în funcție de cei din jur, pe care-i încadrăm mereu în spațiul nostru. Uneori, ne așezăm cu capul plecat la coada vieții. Ne sacrificăm pentru alții, punându-i pe primul loc în viața noastră, și-al nostru suflet îl lăsăm deoparte.  

Merită oare ca-n loc de tresăriri vioaie să ai mereu în inimă un oftat? 

Fericirea prin ochii mei

Sufletul și mintea trec prin diferite stări de-a lungul călătoriei prin viață. De cele mai multe ori, între cele două "instrumente" e o mare contrazicere. Când Rațiunea spune "nu", Inima parcă ar ceda. Mai rare sunt momentele în care inima să nu vrea. 

Și-așa, din toate trăirile, adorăm dragostea și fericirea, dar fericirea fără dragoste e un sine-qua-non. Nu se poate altfel, trebuie să iubești că să fii fericit. 

Cu toate astea, sunt puține momentele de fericire efectivă, pe care un om și le amintește de-a lungul vieții. 

Acesta nu e dată de vreun cadou, de vreo moștenire, de un lucru palpabil. Ea se trăiește, nu cade din cer, e un sentiment, n-are valoare materială. 

Îți amintești de fericire atunci când tragi linie, după ani, și îți vine în minte momentul când te-ai căsătorit, când ți-ai ținut în brațe copilul, când acesta ți-a adus lumină-n viață. 

N-o să-ți amintești peste ani cât de încântat ai fost când ți-ai cumpărat un telefon, o cămașă sau o poșetă, când ți s-a mărit salariul, ori când un antipatic a alunecat pe scări, pentru că atunci n-ai fost fericit pe deplin, ai fost doar bucuros. 

Dacă nu știi cum este să fii fericit, atunci sper măcar să ai parte de o senzație de bunăstare și de sentimentul de împlinire. Ajunge și atât.  Dar dacă vrei să fii fericit, fii!

Sentiment muzical

Corzile vocale m-au dușmănit dintotdeauna. N-au vrut să mă lase să cânt în voie. 

Dar atât de mult îmi place muzica, s-o dansez s-o ascult...muzica aceea cu versuri care să transmită ceva, nu doar zdringhi-zdringhi inutil, cu versuri făcute pe fugă. 

Și-așa am descoperit, pe lângă al nostru folk, ceva mediteranean. Și ceva turcesc.  (ai Google Translate pentru versuri). 

Și-atât de drag mi-a fost când am înțeles că de fapt, muzica trebuie să o auzi, nu să o vezi într-un videoclip pompos, cu mândre sexy dezbrăcate. 

Pentru mine, muzica trebuie să inspire, să mă facă să-mi doresc să plutesc printre note calde. Muzica trebuie să fie instrument efectiv, nu doar o tobă mare, electronică, într-un club de fițe. 

De la dubstep la rock, scopul muzicii e acela de a-ți crea un sentiment. Porți în inimă o amintire a vreunei melodii la care tresari atunci când o ascuți. Alteori zâmbești, alteori oftezi pentru vremuri trecute. Uneori plângi, alteori schimbi repede, ca nu cumva să cazi în melancolie. Muzica ți-e alinare, ți-e evadare și relaxare. 

Balcanic, ne învârtim nociv între manele, Andre Rieu și Paraziții. Unii recunosc din start, alții recunosc la beție.  

În rest, toate bune.