Pentru un an mai bun

 Ajunge cu atâta pace și seninătate! 

  

Pentru Anul Nou îți doresc să nu faci nimic de dimineață până-n noapte și să câștigi enorm! 

Îți doresc să ai parte de dragoste, când vrei și cu cine vrei! 

Îți doresc să câștigi la loto și să cheltui și ultimul leu pe distracție! 

Îți doresc să se îndeplinească tot ce-ai urat rău celor care ți-au fript zilele! 

La Mulți Ani!

 

Bătrânele fete de azi

Nu dom'le. Nu mai vrem să ne căsătorim înainte de majorat, cu un El ales de părinții care insistă inutil c-o nuntă aranjată. 

Nu mai vrem stereotipuri, vrem să decidem singure drumul vieții, să bem liniștite un pahar de vin la bar, trăgând pătimaș dintr-o țigară. 

Nu mai vrem să-nvârtim non-stop în oale ca să ținem lângă noi ursitul cu farfuria plină. 

Mai vrem carieră, plimbări, liniște sufletească și, în general, vrem apreciere. Cu toate astea, ne place de moarte portretul reușit al familiei noastre, pentru care am face orice. 

Însă, cu tot modernismul cotidian, lumea se schimbă și întâlnim din ce în ce mai des fetele bătrâne. 

Ce-s alea? 

Păi... 

Sunt acele fete care te vor pe tine, dragule. N-o vor pe mamițica ta, vreo mătușă ori vreo altă dictatoare cu voce pițigăiată. 

Sunt fetele care-și doresc un bărbat care să știe ce vrea, nu un mitocan de primă clasă. 

Sunt fetele cu pretenții, care însă ar lăsa în urmă toată lumea dacă ești capabil să le înmoi inima pietrificată. 

Sunt fetele rănite-n suflet de-un arivist grăbit. 

Sunt fetele care adorm plângând în lenjeria rece. 

Fetele bătrâne-s niște iele. 

Sunt fetele ce lasă impresia unui egoism extrem, pentru că vor totul pentru ele. Poate că merită, poate nu... 

Sunt fetele ce vor să facă din sofisticat un paravan. Sunt sclifositele pe umărul cărora poți plânge. 

Sunt mândrele trecute de 30 de ani care încă nu s-au decis încotro își vor călăuzi pașii. E timp.

Iubitelor, dar vă rog să țineți minte o treabă: fetele bătrâne nu-s la fel de interesante ca burlacul tânăr! 

Auziți, fiți drăguță!

Popoarele lumii și-au umplut tezaurul cu proverbe, zicători și vorbe aruncate aiurea. 

Cu siguranță, românii, dacă nu-s campioni, ocupă un loc fruntaș. 

Avem vorbele la purtător în orice moment: la nuntă, botez, înmormântare, aniversare, pomană, la început de serviciu/concediu/viață, la restaunart, la loto, la Fisc ori la bancă, se găsește câte unul care să se afle-n treabă verbal. 

În general, lumea vrea să nu stea la coadă. Vrea, dar nu poate. Pentru că lumea, în general e o turmă.

Trebuie să fie toată lumea la coadă, în același moment. 

N-are importanță că poți face și peste două zile plata impozitului, dacă merg vecinii și neamurile azi, păi reuniune să fie. 

Și uite așa, când tu stai la coadă se trezește cineva care să nu te vadă și merge direct la funcționară să-și rezolve problema, de parcă restul nici n-ar fi acolo. Îl auzi glăsuind "Auziți, fiți drăguță, cum pot să..." spunându-și oful pe nerăsuflate, ca nu cumva să-l întrerupi. Tipa îl ajută timid. Ar fi refuzat, dar ea încă speră că mai există bun-simț. 

Unii așteptau răbdători. Alții dădeau mărunt din barbă, dar parcă nu s-ar fi revoltat. Vine altul, procedează la fel. Și altul, și altul.

Funcționara era deja exasperată. La ultimul "Auziți, fiți drăguță", a ripostat tăios cu un "NU" răsunător. "Nu, nu pot să fiu drăguță cu dumneavoastră, trebuie să fiu drăguță cu domnii pe care îi am în față. Apoi cu domnii de la coadă. Apoi, voi fi drăguță și cu dumneavoastră". 

Ochii bagaciosului ieșeau din orbite de uimire, iar lumea zâmbea pe sub mustăți.  

Draga mea, chiar ești drăguță când pretinzi bun-simț! 

Ea și El

Ea îl iubea nebunește, necondiționat, neîntrerupt. El...nu.  

El o înșală în casa lor. Ea, distrusă, deprimată și cu sufletul țăndări, îl iartă. În ochii ei, El valorează mai mult decât propria-i demnitate. 

El continuă să o trădeze, Ea află și închide ochii din nou, de teamă să nu-l piardă. Încearcă să își clădească totuși, o viață cu El, așa cum și-a imaginat mereu. Iartă, însă oftează adânc. 

Se căsătoresc și rapid apare un copil.  

El prinde un moment și pleacă fără să privească în urmă. Definitiv.  

Ea, sfâșiată, încearcă să trăiască fără El. Nu poate. Încă învață. Încă trăiește pentru planurile făcute împreună. Pentru Ea, El încă este în mintea și-n sufletul Ei.  

Pentru El, Ea nici nu contează, așa cum n-a contat niciodată. 

Ea n-a încetat să spere că va adormi din nou în brațele lui... 

Te iubesc. Cu pumnul

În mare parte, omenirea a renunțat la procurarea hranei cu arcul și a descoperit civilizația. S-a luptat pentru drepturile femeilor, pentru egalitate și eliminarea discriminării. Sau cel puțin, așa ne place să credem.  

Cu toate astea...

La nivel mondial, violența domestică atinge cote alarmante. Femeile știu, uneori prietenele lor știu, familiile știu, autoritățile știu sigur, însă nimeni nu are capacitatea efectivă de a eradica acest obicei. 

Există bărbați care au impresia că mâna lor ridicată asupra femeii îi transformă din masculul beta, în masculul alfa, ori în vreun macho de mâna întâi.

Ideea că femeia se bate, tu nu știi de ce dar ea știe, e total deplasată. Nu există scuze și justificări pentru ieșirile astea. E inutil s-o lovești și apoi să-nghenunchezi în fața ei pentru a primi iertare.  

Însă problema e că multe din victime își iau asupra lor vina, caută în interiorul lor răspunsul și de multe ori, îl iubesc nebunește pe dominator. Nu, nu e același dominator din Umbrele lui Grey. Sunt dependente psihologic de el. 

Zilele trecute am întâlnit o familie care părea normală. Eram afundată în hârtii.  

El menționează pe ton grav: văd că în ziua de azi bărbatului i-a mai rămas un singur drept - să bată femeia. 

Mi-am ridicat privirea și așteptam să văd zâmbet pe fața lui trecută înainte de vreme, deși doar el putea râde la glume proaste. Nu râdea. Din contra, și-a accentuat afirmația și în  fața celorlați. 

Inutile dojanele mele legate de cinste, onoare, bărbăție...N-au prins, ba din contra, păreau că-l ațâțau. 

Ea privea împietrită, în spatele lui. În ochii ei se vedea iadul. 

Crăciunul ca lecție de viață

Te tot întrebi ce e Crăciunul azi și te miri că nu mai ai nici o trăire legată de ceea ce știai tu odată că reprezintă această sărbătoare. 

Pare că aceste zile sunt doar marketing, obligația de a cumpăra și oferi cadouri, mâncare multă și multe măști după care viperele se ascund. Aduni obsesiv averi inutile și vrei desfătare dar ești atât de superficial... 

Cu siguranță Crăciunul e mai mult de atât. 

E atunci când ești căutat doar pentru a schimba câteva vorbe cu cineva care-ți explică povara singurătății după o viață trăită blând. E atunci când realizezi că lucrurile materiale n-au nici o valoare în fața unei strângeri de mână cu lacrimi în ochi și bărbia tremurândă. E atunci când vrei să schimbi vieți, când omul pleacă mulțumindu-ți și tu rămâi plângând.  

Crăciunul e atunci când depășești bariere și-l inviți la masă. Crăciunul înseamnă slăbiciune și inimă frântă, dar Crăciunul e uneori cu lacrimi de fericire.  

Șezi blând la coadă

Știu că te grăbești, pentru că ai și altceva de făcut și nu vrei să stai la coadă. Unii au plecat într-un loc liniștit și cu verdeață pentru că lumea a prins rădăcini la cozi la tacâm de pui. 

Dar așa cum te grăbești tu, mă grăbesc și eu. Vreau acasă, să-mi liniștesc mintea, sufletul și mușchii în cada cu spumă cu miros de vanilie. Vreau s-ajung și să-nchid ușa, și să fiu doar cu cine mi-e drag. 

E inutil să urli ca nebunul către casiera de la Kaufland pentru că vrei să mai deschidă o casă, când sunt șapte deja deschise și tu ești ultimul din coadă. Și noi am avut răbdare și n-am vociferat. 

Lumea muncește în ritmul ei, și ce să vezi? Ce noroc avem cu tine, că restul dormeam, și bine că ne-ai trezit tu. Al'dată stăteai la coadă la lapte de la 3 dimineață și n-aveai curaj să sufli. Acum, c-ai dat de democrație și de societatea de consum, te-ai emancipat. 

Ești pensionar și tot te grăbești. Să nu cumva să lași vreo gravidă înaintea ta, ori vreo mamă cu-n copil, că-ți plesnește un vas de sânge la cap. Te invidiem, fii tu primul la tigăi. 

Bre, dar noi chiar nu vrem să realizăm că suntem penibili? 

De Crăciun, fii mai bun! (două zile trec repede)

 Din 16 august, adică de când vara aproape îți spune la revedere, începi să numeri câte zile ți-au mai rămas până la Crăciun. Și numeri, și postezi pe Facebook, începi să discuți cu prietenii pe unde faceți sărbătorile, rezervi, cumperi ținute, îți faci programări la machiaj/tuns/epilat, te gândești ce cadouri să soliciți ori să oferi. 

Îți imaginezi un Crăciun de vis, cu multă zăpadă, cu bradul sclipind în luminițe calde, parcă ți se pare că auzi și ceva copii zglobii cântând colinde, când tu bei o cană de vin fiert. Stop. Am spus că îți imaginezi.  

 Și iată-ne în săptămâna dinaintea Crăciunului. Nu tu colinde, nu tu zăpadă, nu tu brad, nu tu planuri,  nu tu atmosferă de sărbătoare, nimic, nimic.

 Am început să folosesc din ce în ce mai des lozinca "pe vremea mea", deși atât de mult am blamat-o. Însă totuși, în vremea copilăriei mele, săptămâna asta era una de post, cu repetiții la colinde și vise legate de ce facem cu banii strânși de la colindat și împărțiți la colț de stradă. Astăzi, nimic nu seamănă cu atunci. 

 A apărut doar o goană nebună între magazine, mulți nervi,  dorința de curățenie generală de parcă vreun ren ți-ar face probe bacteriologice, lipsa de viziune despre ce vei pune pe masă și multă alergătură inutilă.

 De Crăciun, fii mai bun! Două zile trec repede. Apoi ne revenim. 

Mama îmi citește blogul

De când mă știu, n-am avut secrete față de mama. Nici n-aș fi putut să am, îmi cunoaște starea de spirit de cum rostesc primul cuvânt, oricât aș vrea să mă ascund. Dacă altora evitam să le povestesc povești povestite oricum, oriunde, mama știa întotdeauna unde sunt, ce fac, de ce nu fac, ori cu cine fac. Orice. 

Stăm ore la telefon ori când ne întâlnim, trăncănim într-una. Mama are Facebook, WhatsApp și e-mail, engleza la purtător și multe idei năstrușnice, să ne-ntelegem.

De când am reînviat blogul, bag seama că mama mă citește intens. Uneori mă laudă, alteori râde de ce scriu. Uneori mă sună să mă întrebe la cine m-am referit in vreo postare. Alteori își face griji pentru c-am scris ceva prea trist, și nu cumva să-mi permit să sufăr. În familia mea, femeilor le este interzis să sufere, asta este deviza noastră.  

I love you, mom! 

Ambiția unei femei

Ambiția e acea trăsătură a ta care te face să vrei mai mult de fiecare dată. 

Te-ai ambiționat să faci școli multe încununate de diplome, te-ai ambiționat să te căsătorești, să-ți iei mașini, case, bla, bla-uri cotidiene.  

La ce ți-a folosit dacă n-ai mizat pe ambiție? La nimic.  

La ce ți-a folosit dacă ai plusat pe ambiție? Păi ești omul de azi. Ești ceea ce ți-ai dorit să fii. Ești omul drag pe care lumea îl recunoaște pe stradă, și-l salută atunci când mergi îngândurat spre nicăieri. 

Ambiția e acea trăire interioară care nu te lasă să te dai bătut, care te îndeamnă să vrei mai mult, chiar și poate când lucrurile ți se par imposibile, chiar dacă asta ți-a adus multe cicatrici. 

Ți s-a întâmplat și ție să te revezi cu cineva și să ai o urmă de uimire când vezi câte a realizat, și parcă încerci să te consolezi cu-n "întotdeauna a fost ambițios/ambițioasă" spus șoptit. Dar poți și tu. Cu siguranță poți mai mult. 

Ambiția apare atunci când vrei să-ți depășești condiția, 

Ambiția apare atunci când te trezești duminica dimineața și vrei să pui tapet. Și nu te lași până nu pui. Ca mine.  

Așteaptă cinci minute

Judeci rapid și te grăbești mereu. 

Dai sentințe definitive și rar îți schimbi decizia luată ori opinia formată. Orgoliul tău, ca și al meu, trebuie să stea mereu pe piedestal și nu accepți să fii contrazis, omis, rănit. Vrei să fii mereu pe primul loc, mereu în centrul atenției. 

De ce ne-am transformat rapid în Zeus, habar n-am. 

Avem nevoie totuși, de-un dram de toleranță, pe care s-o oferim și s-o primim.  

Am încercat și eu experimentul propus de prietena mea cu blogozaur, aici. Am renunțat însă la schimbarea brățării după primele cinci minute, când am înțeles că, de fapt, problema e la cei care mă fac să gândesc negativ ori chiar să le fac o urare nu tocmai de bine, nu la mine, care sunt nevoită să le percep toate toanele. 

 Oricum, încearcă să fii tolerant. Așteaptă cinci minute înainte de a deschide gura să contracarezi prostia. Îți vor veni în minte mult mai multe înjurături.  

Chinul ochelarilor

 Cu vârsta, puterile te lasă. Bine, unii s-au născut leneși și au impresia că viața le e datoare în vreun fel. 

O dată cu înaintarea spre Cer, începi să te vaiți: te dor oasele, de doare burta, ești obosit, ești stresat, ești nervos, ești cu metabolismul schimbat la 180 de grade, te-ngrași, slăbești, vederea te lasă.  

 Aici doream să ajung. Dacă te lasă vederea, înseamnă că-ți trebuie niște ochelari, ori lentile, ori vreo operație și purcezi să-ți rezolvi problema, pentru că dacă poți să trăiești fără baston, că te sprijini de alții, de ochi încă mai ai nevoie până îi închizi de tot. Începi controale, vizite la doctori, bani, rame, lentile care mai de care, pentru că vrei încă să vezi să mai bagi ață în ac, și-ți iei ochelarii indispensabili. Apoi bați orașul în lung și-n laț să-ți rezolvi treaba. 

 Ajungi să plătești impozitele, că ai două case, trei terenuri, un apartament, mașini, ai scos și ceva bani de pe acțiuni și primești un braț de hârtii de completat. Dacă ești interesat, le rezolvi singur imediat. 

 Dacă, în schimb, ești obișnuit să ți se cuvină fără să miști un deget, începi să te plângi, că statul, că guvernul, că politica, hoții și mai ales...că N-AI OCHELARII LA TINE. Deși știai că ai nevoie de ei, că deh, trebuie să semnezi chestii pe care în principiu trebuie să le citești, tu nu ai ochelarii. Rezolvi și de data asta pentru că tipa de la ghișeu, sătulă să tot audă văicareli te-ajută, dar tu continui să te vaiți că aia ți-a luat prea mulți bani, dar n-ai citit o iotă... 

 Te duci apoi la notar, să donezi copiilor din avere, că ai plătit impozit cam mult și nu-ți convine. Clar, acolo ai de citit hârtii, dar tu, pentru că dorești să trăiești în ignoranță, nu vrei să-ți asumi, și iar începi: citiți-mi dumneavoastră, n-am ochelarii la mine. Notarul citește, îți explică, tu înțelegi - nu înțelegi, dar semnezi și-apoi te plângi că ți-au greșit actele.  

 De la notar, mergi la bancă, unde trebuie să-ți faci actualizarea datelor, pentru că ți-ai schimbat domiciliul, și clar ai de semnat și de completat hârtii. Iar te tăvălești că nu vezi, că n-ai ochelarii deși-s pe ochi, le cerți pe alea că-s fără compasiune, că nu vor să scrie în locul tău și rămâi mut de uimire când operatorul începe și el să se plângă că și-a uitat ochelarii acasă, și te roagă să verifici de două ori că nu cumva să greșească.  

 Și uite așa, epopeea se încheie, cineva te-a făcut să-ți citești hârtiile alea, dacă tot trăim asediați de hârțoage. 

 P.S. Dacă știi că ai de citit/semnat/completat documente, ia, bre, ochelarii aia la tine! 

 P.P.S. Mulțumesc din suflet celor care au ochelari, știu să-i țină pe nas și au și creierul la ei! 

De ce-ți permiți să intri în viața lor?

 "Vreți să va ajut? ah, de ce plângeți? de ce cumpărați haine de bebeluși cu lacrimi în ochi? ar trebui să fie o bucurie!" a răsunat o voce aspră și indiferentă, și a căzut asupra cuiva ca o sentință la moarte.   

 Ea înghițea lacrimi amare. Priveam de la distanță și înțelegeam c-ar fi vrut să-i spună să-și vadă de drum. A realizat că n-are rost, s-a întors cu spatele, a oftat și a continuat să cumpere. 

 Suspinând, s-a ascuns după o mască rece și-un zâmbet fals. Apoi, partenerul a luat-o de mână și au dispărut apoi în mulțime. 

De-atunci, nu trece zi fără să nu-mi amintesc de ei.  

 De ce-ți permiți să intri în viața lor? 

Despre înșelat

Bărbații înșală. 

Femeile înșală.

Prietenii te-nșală, hoții te fură, frații vor avere, colegii te disprețuiesc, șefii te exploatează. Trăi pe vătrai. 

Genetic, ești tentat să înșeli. Studiile spun că n-o faci neapărat cu cineva mai arătos ori pentru că ai atins, ca bărbat, blamata vârstă 40. 

Înșeli pentru că în acel moment nu te gândești neapărat la consecințe, pentru că așa ai simțit, pentru că, atunci când ai decis s-o faci, a fost dorință animalică și nu plăcerea de a-i pregăti o tocăniță, să fim serioși. 

 Ce faci însă, când afli că prietena ta e înșelată de cel lângă care dorea să-și trăiască bătrânețile? 

 Alergi gâfâind să-i spui, să o îmbrățișezi și să primești un răspuns de genul "fiecare le știe pe ale lui, pe mine nu mă interesează dacă a făcut-o", așa cum am primit eu, și așa s-a încheiat o prietenie de câțiva ani pentru că s-a simțit lezată c-am tras-o de mânecă? 

 Taci, mergi blat, pe principiul știe tot satul și nu știe bărbatul femeia, poate, poate, află din altă parte și tu te faci că nu știi, dar ești acolo pentru ea când se va afla?  

 Bați apropouri subtile, să citească printre rânduri? 

 Îi spui lui c-ai aflat și-l rogi/ameninți să înceteze? 

 O sfătuiești să-l dea dracu de om, îi arăți de ce n-o merită și o îndrumi să pornească pe altă cale, indiferent cât de adânc o fi hăul? 

 Îi spui să-și găsească și ea pe cineva, că să fie fericiți toți patru?  

 Îi sugerezi să treacă peste, pentru că o femeie trebuie să ierte și să-și țină iubitul/soțul lângă ea, așa cum e împământenit la români ?

 Ne-ajută oare mustrările de conștiință ale partenerului care înșală, ca să trecem peste și să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat?  

Puterea banalului bună ziua, te rog, mulțumesc

 Dacă mă întrebi care-i scopul unor postări, recitește subtitlul: relaxare, refulare, pasiune. 

 Țin neapărat să reamintesc faptul că mare parte a vieții mi-am petrecut-o la bunici, unde m-am și format, parțial, ca om. La sat, să nu saluți babele/fetele/băieții/gâștele de pe șanț era o lipsă crasă de bun-simț și erai aproape de a te muștrului popa-n biserică, duminica. Era cumva la rang de păcat.

Să nu spui te rog sau mulțumesc n-arăta că ești de la țară, în sens peiorativ, ci că așa te-a educat mamițică-ta, deși e posibil ca ea să nu fi avut nici o vină.  

 Probabil știi că lucrurile deprinse în copilărie sunt cel mai greu de schimbat. Așadar, dacă mereu a trebuit să fiu atentă la bună ziua, la te rog și mulțumesc, e clar că voi pune foarte mare accent pe asta, pentru că le cer și le ofer. 

 E inutil să îmi impui lucruri, e clar că nu voi face. Roagă-mă și sunt în stare de orice sacrificiu ca să-ți fie bine. Nu te costă absolut nimic. Admite că și tu gândești la fel, nu te vede nimeni.

 N-o scoți la capăt cu mine dacă nu ai capacitatea de a spune un banal te rog. Nu am nici o obligație față de tine, însă voi face lucruri cu drag dacă spui cuvintele magice, ba chiar mă voi simți mândră că ți-am fost de folos. Altfel, e posibil să nu dau doi bani.

 Evită să le folosești și-ți voi reproșa o viață. E ca atunci când am dreptate, și tu vrei să mă pui într-o lumină proastă: voi face tot ce-mi stă în puteri că să-ți arăt că ai greșit. 

 Pentru mine, bună ziua îmi descuie sufletul, iar te rog e un pansament pe inimă. Deja mulțumescul de după lupte cruciale e mană cerească. 

 Înainte de a pretinde chestii de la cel de lângă tine, învață să-l citești printre rânduri. Cu unii, poate rezolvi cu scandal, însă la mine, comunul te rog deschide uși. Pam, pam. 

Fii prieten cu proștii, simte-te mereu ca un geniu

 În țara Fraierilor, Prostul e împărat.

 Da, nu îmi plac proștii și mă feresc mereu de prostul cu inițiativă, pentru că am avut niscai experiențe neplăcute. 

 Bun, ești prost, tu nu îți dai seama de asta, pentru că, deh, ești prost, însă-i greu pentru ceilalți. Foarte greu. 

 Auzisem acum câteva zile de la o tipă, exasperată, desigur, de minima inteligență din jur, că a ajuns să regrete că nu s-a născut dobitoacă, ăștia au atât de multe privilegii... Parcă i-aș da dreptate.  

 Tu încerci să citești, să te formezi, să evoluezi și te uiți stânga-dreapta...parcă te cuprinde deznădejdea. Întâlnești oameni cu ștaif care încă scriu "bine a-ți venit"...oameni frustrați care nu fac nimic altceva decât să-și plângă de milă, oameni cu EQ scăzut (adică inteligență emoțională) ori, mai grav, cu IQ scăzut - de ăștia trebuie să stai cât mai departe.  

 O altă categorie a proștilor o reprezintă mincinoșii. Aia care-ți spun azi una, iar peste două săptămâni uită că te-au mințit, și-ți spun adevărul.  

 Băi frate, proștii chiar au noroc. Proștii au noroc, deștepții și-l fac singuri.  

 Cred că există un Dumnezeu al Proștilor, care îi veghează și pune bețe-n roate celor cu creer.   

 Și-am mai înțeles o chestie, nu trebuie să zgândări un prost, pentru c-are mintea odihnită, te-aduce la nivelul lui și te bate cu experiența, așa cum zicea Mark Twain. 

 

Eu cu tine votez!

 

Mâine, România votează. 

Nu, o parte a României votează. 

De fapt, în România, foarte puțini votează. 

 Da' du-te la vot! 

 Nu mă interesează dacă votezi cu X sau cu Y, îmi place politica dar o fac pentru mine, însă nu vreau să nu profit de acest drept. 

 Omenirea a dus adevărate lupte pentru că eu să pot vota. De ce să stau acasă?

 Dacă inițial votau doar cei înstăriți, apoi aristocrații, apoi femelile de peste treizeci de ani, până s-a ajuns la votul contemporan, TU de ce să nu votezi? 

Știu, n-ai opțiuni. 

Știu c-o să-mi spui că nu contează cine votează, ci contează cine numără voturile, l-am citit și eu pe Caragiale care imortaliza exemplar momentul, dar nu te-ai săturat să tot decidă o minoritate, și nu o majoritate, așa cum e normal? 

 Nu mai ești condiționat de religie, apartenență politică, sex, rasă, poziție economică, ori material (da, să știi că pe la sfârșitul anilor 1800, dacă doreai să votezi, exista o taxă). 

 Știai că prima manifestare la vot a românilor a avut loc în anul 1859, atunci când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în Moldova și în Țara Românească, atunci când a avut loc Mica Unire? Dacă atunci s-a putut, TU de ce nu vrei? 

 Poate c-ar trebui să ne uităm nițel în istorie și să ne aminitim că Regele Ferdinand a introdus în 1918 sufragiul universal pentru alegerile parlamentare. De fapt, era universalizarea dreptului de vot pentru bărbati. Absența de la vot era sancționată cu amendă între 20 și 500 de lei. Ar fi cazul să se aplice iar, pentru că TU să votezi? 

  

 Citește. Informează-te. Decide. Implică-te și tu, Nătăfleață nu mai este de ceva timp. Votează pentru, sau votează împotriva cuiva. Important este să votezi. 

Cine ești tu?

 Te-ascunzi în spatele unei măști mereu reinventate pentru că ți-e frică să nu fii judecat.Ți-e frică să nu fii înțeles greșit. Ți-e frică să nu fii rănit și să nu rănești. Ți-e frică să spui adevărul, pentru că adevărul doare, și-atunci, ai învățat să minți frumos, iar idioții adoră asta. Îți reprimi sentimente și înghiți lacrimi amare. Zâmbești timid deși ai plânge în hohote. Iubești și visezi.

 Ești plin de patimă și de dorința de a trăi cu toți în voie bună, ori singuratic, tu și sufletul tău. Ești tu alături de oameni lângă care nu-ți dai seama când orele trec alergând, ori alături de oameni de lângă care ai vrea să plecicat mai repede.

 Ești gură-spartă lângă cei în care ți-ai pus încrederea, ori inhibat lângă necunoscuți. Ești tot tu, agale, la un pahar de vin, și uneori pe fugă, de parc-ai fi la maraton.

 Ești duminica în pijamale la televizor, ori îmbrăcat scorțos la evenimente pompoase. Ești trup și suflet pentru cin' ți-e drag. Ești iluzia a ceea ce vrei să pari. Ești schimbarea de mâine și trecutul de ieri. Ești oftatul ce-ți tulbură inima. Ești lumină, libertate, emoție. Ești relaxare. Ești film și muzică, acord și dezacord.

 Ești tratate de psihologie, amintiri și viața trăită. Ești tu lângă oamenii pe care-i prețuiești.

Să trăiești cu numele

 Românii au un farmec aparte în toate. Dacă ceva merge bine, inventăm o zicătoare. Dacă merge prost, vecinul e de vină, că ți-a urat să-ți moară capra. Dacă nu-ți merge nici bine, dar nici rău, înseamnă că toată lumea a înțeles ce înseamnă cu adevărat "ce ție nu-ți place, altuia nu-i face". Pe dracu.

 Dar pentru că tot de tradiții ține și ca nou-născutul să aibă două prenume, din care cel puțin unul de sfânt, de preferabil moștenit de la nași, ori ales după grelele strângeri de burtă ale acestora, iată-mă felicitată de Sfântul Andrei, deci mulțam tuturor. 

 Dar m-am întrebat de ceva ani de unde vine urarea "să trăiești cu numele". Adică, dacă mor, ar trebui să te bântui? 

 De ce să trăiesc doar cu numele și nu cu sufletul? De ce să nu trăiesc cu bărbatul care-mi place? De ce să nu trăiesc  cu cine, când și cât vreau, și tu mă-ndemni să trăiesc doar cu numele? 

 Știu, veșnic răzvrătită mi-s, dar eu trăiesc pe cont propriu, numele mi-e indiferent. Atipic e mai interesant.

Românii din războiul altora

Încet, încet, ne distrugem sufletul. Ni-l distrugem de muncă, de timp pierdut, de-atâta dragoste, dar cel mai mult, ni-l distrugem de dor. 

În grădina aceasta imensă a Pământului, deși nu punem mare preț, suntem cumva prinși în războiul altora. Kosovo, Irak, Afganistan...ți-apar fiori pe șira spinării doar când auzi de locurile astea, nici nu vrei să te gândești ce se întâmplă acolo. 

Acolo avem cu-adevărat eroi. Acolo-i avem pe cei ce-au vrut mai mult și pentru noi. Acolo viața are preț și minutele au altă intensitate. Asculți cu lacrimi în ochi și sufletul strâns poveștile militarilor care s-au întors acasă, ori a celor care încă sunt acolo, și pe care abia aștepți să-i îmbrăţişezi și să le spui că n-a fost zi în care să nu te fi gândit la ei. 

Într-o lume în care armele puse pe masă comandă, este greu să nu te supui. Nu mai ai cum să te mai gândești la xenofobism și rasism atunci când ai pe cineva plecat într-un război ce nu-i al lui. 

Când realizăm că oamenii sunt importanți, indiferent de origini, orientare politică, sexuală sau religioasă? Recunoaște, măcar acum, că atunci când ai nevoie de un transplant, nu te mai gândești dacă donatorul era sirian sau ungur. Recunoaște că atunci când iubești, îți dai seama că inima celui care crede în alt Dumnezeu, e la fel ca a ta. Recunoaște că atunci când plângi, lacrimile tale sunt la fel de calde ca cele ale unui copil afgan. 

Nu vreau s-aud de politică și alte interese, știu doar că toți ne dorim să trăim într-o societate în care armele să tragă cu flori, nu cu gloanțe, rachetele să-aducă iubire, avioanele să arunce liniște, nu bombe. Dar nu-i așa. Ne astupăm urechile ca să n-auzim vești rele și batem cruci mari când primejdia e aproape. Ne hrănim c-un miraj inocent și nu ne informăm. Suntem muți și imobili. Apoi ne văităm. Apoi ne plângem de milă.

Te rog, nu, nu mă minți

 Te rog, nu, nu mă minți că vrei să fii și tot nu ești, c-ai fost și vei rămâne. Nu mă îmbrățișa cu dorul alteia și nu mă mângâia oftând. Te rog, nu vorbi mult și ne-nțeles, vorbește-n șoaptă, eu te-aud. 

 Te văd și azi, te-am văzut ieri, nu pari schimbat dar parcă-aș vrea să te mai văd și mâine. Nu-mi șterge lacrima râzând și nu fi trist când eu m-amuz, fii doar empatic, nu apatic. 

 Te rog, arată-mi înc-o dată cine ești, și drumul pe care mi-ai promis că mergem împreună. 

Deschide-mi inima și-așază-te acolo, dar nu-ndrăzni să mă dezamăgești. Te rog, nu-mi fă cadouri scumpe, mi-ajunge-n primavară o lalea.  

 Te rog să fii acolo când te chem în miez de noapte, și nu-ntreba de ce te vreau. Nu-mi cere să mă schimb, că n-o voi face, încearcă doar să mă-nțelegi. Rămâi tu, cel care vorbești rar și-ți ceri scuze că ne-asemănăm, și voi rămâne aceeași eu, cu ochii înroșiți de dor și suflet complicat.  

 Te rog, dă-mi timp și spațiu, nu mă constrânge și nu-mi cere mai mult decât ofer.  

 Dă-mi bucurie și speranță, dă-mi dragoste, dă-mi tot ce ai mai bun. Te rog. 

Piatra Neamț. Între concediu și îmbrățișări

 Viața-ntreagă mi-a fost legată de-o valiză. Cantonamente, navetă, facultate, vizite la părinți, concedii ori drumuri rapide Mangalia-Piatra Neamț. 

 Dacă ești cumva spre depresie, te-ai plictisit de viața monotonă, ori vrei  să îți amintești ce înseamnă cu adevărat confortul, te urci într-un microbuz, pentru că s-a anunțat cod galben de ninsoare și vânt, iar cu mașina cu tracțiune pe spate, nu riști. Te-ndrepți spre Piatra Neamț. De la Mangalia. 

 Știu, moldovenii sunt un fel de Coca Cola, îi găsești în toată lumea, dar primitori cum sunt, își fac prieteni peste tot, care apoi îi vizitează indiferent de distanță. Și de această dată am întâlnit alți oameni, de diferite naționalități ori origini, unii mi-au lăsat amintirea unei experiențe frumoase, alții, în schimb, mi-au lăsat un gust amar. 

 Dacă ești novice, vei afla defectele femeilor și vei cunoaște priceperea bărbatului, indiferent dacă-i moldovean, dobrogean, ardelean, tătar sau ce-o fi. Cu un simț de răspundere extraordinar, va critica strada, politica, fotbalul, șoferul, familia, vremea. 

 De la femei afli rapid ce înseamnă viața de familie, pentru că se vor plicitisi și-și vor suna prietenele. Ori se vor împrieteni cu celelalte doamne din microbuz. Își vor lăuda fetele, care au avut noroc de soți care să le plimbe în țări exotice, să le ofere cadouri scumpe și mașini luxoase. Clar își vor critica nurorile, care-s niște parvenite fără scrupule, care vor plimbate, vor cadouri scumpe și mașini puternice. 

 Opririle la popasuri sunt aproape inutile, salamul dintre feliile de pâine îl vor mânca tot în microbuz, pentru că afară sunt radiații ultraviolete, care-i pot altera din proprietăți. Nu riști. 

 La coborârea din microbuz, bagajele sunt un fel de comoară, de unde vei alege pe cel care-ți place mai mult, chiar dacă nu e al tău. Că în "Fata babei și fata moșneagului", unele mai vechi și mai urâte, altele mai noi și mai frumoase. La ofertă. Apoi ajungi acasă și-ți dai seama că ai luat altă valiză, suni șoferul, care-i obligat, împreună cu restul călătorilor, să te aștepte vreun ceas, pentru că deși ai geantă galbenă, tu pleci acasă cu una neagră. 

 În rest, călătoriile cu mijloacele de transport în comun sunt extraordinare, asculți de la operă la manele, în funcție de dispoziția șoferului. Dacă ai noroc, se limitează la Anastasia Lazariuc. Prin stație auzi poveștile de dragoste ale șoferilor de TIR, ori dezamăgirile pe care le-au avut pe centură. Oamenii sunt veșnic nemulțumiți: ba e prea cald, ba e prea frig, ba merge prea repede, ba merge dormind, ba îi deranjează muzică, ba s-au plictisit de liniște. Măcar n-au mai cerut încă un șofer. 

 Cu toate astea, bucuria de a-ți revedea familia și prietenii nu poate fi umbrită de factori externi.

Neamțul încă este un punct de atracție pe harta României, pentru că poți vizita centrul vechi, Curtea Domnească și parcul, ceva magazine, poți avea o plimbare rapidă cu telegondola, poți vedea lacul Bâtca Doamnei, poți mânca la restaurantul Terasa Gospodinelor ori poți juca un bowling la Tequila. Ai Muzeul de Istorie, de Științe ale Naturii, de Artă, de Etnografie, Grădină Zoologică, Teatrul Tineretului și Casa de Cultură de lângă Biblioteca Județeană. Dacă vrei să pleci nițel din oraș, poți merge la Hanul Ancuței, atât de reprezentativ, la Humulești ori la Cetatea Neamțului, sau într-un tur al mănăstirilor. Poți să faci mult mai mult de atât, eu doar ți-am amintit că ar trebui să pleci în concediu. 

 Sau poți doar să-ți imaginezi cum este. 

Sfântul Andrei. Între credință și tradiție

 Ajunul Sfântului Andrei este încununat de superstiții. Într-o țară în care ortodoxismul e majoritar și religia se vrea la rang de cinste, iată-ne dând mâna cu tradiții, superstiții și astrologie. 

Din sărbătoarea Andreiului, a rămas, în mare parte, în conștiința populară, aflarea ursitului și întâlnirea cu strigoii.

N-o lua de bună, roagă-te să întâlnești strigoi decât oameni care te înjunghie pe la spate. Vei avea o experiență mult mai placută.

 O să te căsătorești și dacă nu-ți faci turtiță subțire din făină de grâu, foarte sărată (se mai numește și Turtucă de Andrei), pe care să o coci pe plita sobei (nu știu dacă nu cumva rupi vraja dacă o faci la cuptor) și pe s-o mănânci înainte de culcare. Tot tradiția spune că băiatul care va veni în vis să-ți aducă apă pentru potolirea setei, ar urma să te ceară de nevastă în cursul anului. 

Măritatelor, stați deoparte. Pentru voi, n-avem descântece. Nu fă gargară de usturoi, nu unge toată casa cu condimente, Trump a ajuns președinte și fără astea. 

Ce spune totuși Biserica secolului XXI despre toate astea? Pe unele le acceptă, pe unele le blamează, iar altele s-au contopit perfect.  

 Și totuși... 

 Sfântul Andrei este Apostolul care a adus religia, în forma considerată la acel moment "pură", în Scytia (teritoriul Dobrogei de azi), atunci când, la Sinodul Apostolic care a avut loc în jurul anilor 49-50 d.Hr. la Ierusalim, apostolii s-au întâlnit și au tras la sorți pentru a decide unde va merge fiecare. Mai întâi, Andrei l-a însoțit pe fratele său (Apostolul Petru) prin Asia Mică, apoi a trecut în peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Scytia, unde s-a oprit un timp. A continuat apoi misiunea de propovăduire a evangheliei, ajungând pană în sudul Rusiei de astăzi. 

În apropierea localității Ion Corvin (din județul Constanța), sub numele de Peștera Sfântului Andrei este o cunoscută mănăstire, unde, tot tradiția susține că a trăit și a creștinat Sfântul Apostol Andrei. 

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis, în anul 1995, că sărbătoarea Andreiului să fie însemnată cu cruce roșie în calendarul bisericesc, iar în anul 1997 acesta  a fost proclamat "Ocrotitorul României". Ziua de 30 noiembrie a fost declarată sărbătoare bisericească națională, și uite-ne cum am găsit motiv pe petrecere. 

 În concluzie, părinții Bisericii creștine, dorind să înlăture din conștința credincioșilor vechile tradiții păgane, au suprapus ziua de praznic a Sfântului Andrei peste o sărbătoare mult mai veche, geto-dacă - una legată de cultul lupului. Populația a asimilat sfântul creștin, propovăduitorul creștinismului în ținuturile de la Dunărea de Jos, dar i-au pus în spate și unele din atribuțiile zeului uzurpat. Numit în calendarul popular Sf. Andrei, Santandrei, Moș Andrei, Andreiu de Iarnă, acesta devine și patron al lupilor, un sfânt-moș care moare și renaște în perioada de celebrare a Anul Nou dacic.  

 Acestea fiind spuse, la mulți ani sărbătoriților zilei! 

Tu ce simți când spui acasă?

 Timpul n-are timp de irosit. Timpul e o victorie, te costă ceea ce ți-a dat. Iei viața în piept sau treci agale pe lângă. Trebuie să faci pace cu trecutul, că să-ți poți clădi rezistent viitorul. 

 Faci ce faci și te gândești la origini. Viața te-a dus pe străzi învolburate dar gândul ți-e acasă. Te gândești la locurile unde ai deschis prima dată ochii, la casa unde ți-ai petrecut copilăria, ori pur și simplu, la locul drag pe care îl consideri acasă. 

 Beau Taplin spunea frumos că “acasă nu este acolo de unde ești, ci este acolo unde îți e locul. Unii dintre noi călătorim întreaga lume în căutarea acelui loc. Alții, îl găsesc într-o persoană.” 

 Când spui acasă, inima trebuie să-ți salte de bucurie. Zâmbetul trebuie să-ți apară, ochii să-ți sclipească și fața să ți se lumineze. Acasă trebuie să-ți fie drag să vii, pentru că e locul cu amintiri dulci și miros de sărbătoare. 

 Acasă trebuie să fie bucuria cu care pleci la sute de kilometri distanță pentru o îmbrățișare.  

 Nicăieri nu-i că acasă cuprinde începutul și sfârșitul, locul în care te simți în siguranță, cuprinde familia, dragostea și liniștea. Acasă e unde ți-e sufletul, unde ți-e jumătatea. 

 Acasă e locul unde te-ntorci agale din concediu, ori unde grăbit vii de la serviciu. E locul unde pernele-ți miros plăpând a parfum când cazi frânt după o zi grea. E locul unde, când bagi cheia în ușă, cineva tresare, pentru c-abia așteaptă să vii.  

 Acasă e locul unde iarna miroase a scorțișoară și-a măr. Acasă e unde te primesc mereu cu brațele deschise și unde cafeaua e proaspăt râșnită. 

 Pentru mine, toate acestea înseamnă acasă. 

Tu ce simți când spui acasă? 

   

Factorul Fred de provincie

 Pentru cei care lucrează în vânzări, "Factorul Fred" e una din cărțile ce stau la baza autoeducării. Recomand cu încredere și celorlalți, deoarece, întotdeauna este loc de mai bine. "Factorul Fred", un bestseller scris de Mark Sanborn, este o carte care prezintă povestea unui factor poștal real, pe nume Fred. Acesta era (și se pare că încă este) angajat al US Postal Service, echivalentul american al Poștei Române. Însă Fred nu este un simplu angajat banal, plafonat, dintr-un serviciu de stat prost plătit și fără perspective. 

 Factorul Fred te face să te analizezi și să-ți dorești mai mult. Nu vorbesc din punct de vedere material, și pur și simplu îți dorești să evoluezi pe plan profesional. 

 În orașul ăsta mic de provincie, care m-a adoptat acum cinci ani, unde, dacă Bacovia ar fi venit, ar fi aflat într-adevăr ce înseamnă artă poetică simbolistă și adevărata valoare a verbului "plânge", atât de utilizat de el, rar se întâmplă lucruri noi. Toată lumea se cunoaște cu toată lumea și afli imediat noutățile.  

 Sau nu. Ieri mi-a fost dat să întâlnesc un factor Fred la Mangalia. 

 Am intrat, împreună cu soțul meu, în magazinul pentru amenajări interioare DAVIS DECOR, de pe strada Oituz a Mangaliei, cu dorința de a-mi cumpăra o ie. Cum iile sunt acum made în India, am renunțat, dar am făcut un "tur" al magazinului. Ne-am oprit în fața ușilor de interior, pentru că erau expuse modele destul de frumoase, și cum doar le priveam, nu ne interesa în mod special preț sau calitate. Eram încântați că, pentru o viitoare reamenajare a căsuței noastre, avem de unde să cumpărăm uși de interior care să nu fie de termopan. 

 După aproximativ 2 minute, ne-a abordat un domn destul de vorbăreț, și-a început să ne facă prezentarea ușilor, materiale, textură, cataloage, prețuri, structură, balamale, tot. A fost inutilă fraza stingheră rostită de mine, "știți, noi am intrat aici pentru ie, nu să cumpărăm uși", pentru el n-a contat, nu s-a oprit. A făcut prezentarea într-un mod elegant, deloc agasant și cu o răbdare extraordinară mi-a răspuns la toate întrebările. Era clar și pentru mine și pentru el că nu voi cumpăra atunci vreo ușă, însă pentru tot efortul lui, pe mine m-a câștigat drept client.  

 Eram deja descurajată de toți vânzătorii, dar mai ales de toate vânzătoarele care pufăie din nas dacă le pui mai mult de o întrebare, care trântesc dacă ai curajul să probezi mai mult de două produse, ori care te agasează și te complimentează fals, doar-doar cumperi ceva, și încercam să-l refuz cât mai politicos posibil, pentru a nu-l leza,  pentru că a depus atâta efort în a explica lucruri. 

N-a fost cazul de așa ceva, el a înțeles că deocamdată nu facem schimbări, noi am înțeles că există și vânzători care știu să-și facă bine meseria, pentru că la final am plecat cu un braț de cataloage, cu numărul lui de telefon și cu încântarea că l-am descoperit pe acest factor Fred atât de pasionat. 

Am si un banc referitor la situatia de ieri: 

"Un tânăr se mută într-un alt oraș și se duce să își caute de muncă la un mare supermagazin. 

-Ai oarecare experiență în vânzări?, îl întreba directorul. 

-Da, îi răspunse tânărul. Acasă am fost comis voiajor. 

 După o măsurare lungă din priviri, directorul îi îndrăgi pe băiat, hotărându-se să îi dea o șansă. Sfârșitul interviului: 

-Ei bine…incepi lucrul de mâine. Voi veni la închidere să văd cum te-ai descurcat. 

 Prima zi de muncă a fost grea, dar tânărul nostru a depășit-o. La ora închiderii, vine directorul și întreabă: 

-Câte vânzări ai făcut astăzi? 

-Una singură. 

-Doar una ?!!! Azi ai avut un singur client!!! Media forței noastre de vânzări este de 20 sau 30 pe zi. Cât de mare a fost vânzarea? 

-101.265 $ 

-101.265 $ ! Dar ce i-ai vândut? spuse directorul. 

-Prima dată i-am vândut un cârlig de pescuit de mărime mică. A doua oară unul mediu. Apoi unul mare. După aceea o undiță echipată cu mulinetă. L-am întrebat unde se duce la pescuit și mi-a răspuns: "La mare." I-am spus că pentru astă are nevoie de o barcă, așa că ne-am dus la departamentul de bărci și i-am vândut una cu motor dublu, Cris Craft. Apoi mi-a zis că nu crede că mașina lui, o Honda Civic, va avea forța să o tragă. Așa că l-am dus la departamentul auto și i-am vândut un Pajero 4X4. 

 Directorul era înmărmurit: 

-Vrei să-mi spui că unui tip care a venit aici să cumpere un cârlig de pescuit i-ai vândut o barcă și o mașină?!   

-Nu, nu, el venise să cumpere o cutie de absorbante pentru soția lui. Și atunci i-am spus: "Ei bine, din moment ce weekend-ul tău e stricat, n-ar fi mai înțelept să te duci la pescuit?"

Tanti Curățenie

 Nu cred că e o virtute, ba din contra, plăcerea mea pentru curățenie cred că s-a transformat într-un defect. Da, îmi place să fie totul la locul lui și n-am pretenții nefondate.
În Dobrogea, tărâm al multiculturalității, am auzit în mod special două lucruri despre moldovence: că-s rele de gură, da-s gospodine. Cu prima, mă descurc de minune, la a doua - work in progress. 

 În ceea ce privește curățenia, per ansamblu, sunt multe de zis, pentru că este percepută diferit de fiecare individ, de fiecare popor, apoi mai ține și de educație, chef, timp. În mod special, vreau să punctez curățenia din casă sau de la locul de muncă, mă rog, din spații închise, pentru că în spațiile deschise, știm deja cu toții ce rămâne în urmă după vreun 1 Mai Muncitoresc. 

 Dom'le, dar dacă ești plătit pentru un serviciu pe care trebuie să îl faci, e clar că vreau să îl faci cât de bine poți, aproape la fel de bine pe cât îl fac eu, și la nivelul așteptărilor mele. 

 Cunosc destule persoane care ori sunt "femei de curățenie", ori au trecut deja la alt nivel, pentru că și-au făcut o afacere profitabilă din asta, unele în țară, altele în afară, pentru ca ne-am emancipat  și acum avem pretenția că suntem și civilizați. 

 Nu accept sub nici o formă să-mi spui că-ți faci treaba pe jumătate pentru că nu ești motivat financiar. Nu accept "las' că merge și așa". Nu accept aroganța cu care unele dintre ele încearcă să se impună. Nu pot să accept să te prefaci că trebăluiești c-o mână-n șold ori plimbându-te c-o mătură leneșă, vorbind la telefon. Tanti Curățenie, nu te simți lezată sub nici o formă, dar îmi doresc să fie șters praful și-acolo în colț, chiar dacă nu se vede. Și-acel păianjen chiar nu-mi place, pentru c-am renunțat la insectar. Așa sunt eu, am ceva mai multe pretenții, dar realiste. Tu trebuie să mă-nțelegi și să-mi arăți că poți. Și nu, nu vreau ca pe geam s-apăra stele când îl ștergi, dar aș aprecia dacă amprentele alea n-ar fi acolo, în calea peisajului.

Trista mea copilărie, fără Facebook și Xbox

 Când ești născut până în '95 (maxim), când te gândești la copilărie, de cele mai multe ori ți se derulează rapid în minte filmul aventurilor avute. 

 Când eu am povestit unora ce minuni am făcut, majoritatea le-au asociat cu Amintirile lui Ion Creangă, și mai mereu mi s-a spus că nici nu încapea îndoială ca eu să fi fost vreun copil cuminte. Nici acum nu sunt vreo sfântă. 

 Mare parte din copilărie mi-am petrecut-o la bunici, la țară, iar una din activitățile preferate era aceea de a hoinări pe ulițele neasfaltate, ce miroseau au praf și-a iarbă proaspătă. Doamne, cât praf era! 

 N-aveam telefoane mobile, tablete sau Xbox, Facebook ori Instagram, dar aveam zile pline iar azi am amintiri frumoase. Blogul ne era oracol, iar în cel mai pretențios caz, jurnal pe vreun caiet dictando. 

 Cu prieteni la fel de inconștienți ca mine, mergeam la scăldat în apa Bistriței, și nu de puține ori ne-au prins în apă deversările de la Barajul Bicaz. Ni se părea interesant să înotam printre butucii de copaci aduși de râul învolburat, din amonte. 

 Râdeam cu poftă din orice și ne jucam în voie. Mâncam pe fugă și-o întindeam iar de-acasă. Eram mulți copii, uitându-mă în urmă îmi dau seama că viața ne-a despărțit, cu unii nu am mai vorbit de ani... 

 Îmi amintesc mereu de mamaia mea și de exigența cu care impunea treburile ce dorea să le fac. Și pentru că nu mi-a plăcut să mă supun, mereu încercam să mă eschivez. Într-una din zile, trebuia să alegem florile de tei, pentru a le pune la uscat pe iarnă. Mamaia rupea crengile de tei din copac, iar eu cu verișoara mea trebuia să rupem florile de pe crengi și să le punem pe ziare, la soare. Pentru că ne-am plicitisit după prima jumătate de oră, într-un moment de neatenție al bunicii, am luat crengile cu tot cu flori și le-am urcat iute în copac, și repede, repede, am fugit de-acasă, la joacă. Ce încântată a fost mamaia când a văzut ce repede am terminat treaba! Nu vrei să știi ce "premiu" am primit după câteva zile, când a văzut crengile urcate în copac! Măcar florile erau uscate. 😊

 O altă întâmplare care mi-e drag să o povestesc e cea legată de mersul la discoteca din sat. Pe vremea aia, nu se inventase clubul, asociații de la Fratelli erau încă studenți. Discoteca din vremea mea se ținea într-un fel de hală, puștimea mergea doar că să îi pândească pe adolescenții care ieșeau la agățat ori la întâlniri, ca apoi să-i șantajeze. Cu aceeași verișoară de care v-am povestit adineaori, mergeam și eu. Doar că ea avea voie să stea până la ora 23, eu până la ora 22. Era clar că nu puteam rata o oră în plus de distracție, și pentru că ai mei erau de neînduplecat, m-am gândit că cel mai simplu este să dau ceasul înapoi cu o oră. Nu doar m-am gândit, așa am și făcut, sâmbătă de sâmbătă, săptămâni la rând. Știi proverbul cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă? Exact așa mi s-a întâmplat și mie. N-am reușit sub nicio formă să fixez ceasul înapoi la oră corectă, iar bunica mea s-a dus duminică dimineață la biserică, în loc de ora 9, la ora 10. Imaginează-ți doar ce ședință cu bunicii am avut când s-a întors acasă. Dar tot nu m-a lăsat la discotecă până la ora 23... 

 Multe minuni am mai făcut cât am fost copil, probabil, dacă voi mai avea ocazia, voi mai povesti. Nu era pom fructifer care să reziste în calea noastră, deși în calea pomului, uneori, era stăpânul. Ne alergau oamenii cu bulgări de pământ ori cu vreo jordie și tot nu ne opream! 

 Viața fără Internet și fițe n-a fost deloc anostă. Mi-e tare drag să depăn amintiri ce-mi aduc mereu zâmbet pe buze și pot spune, cu mâna pe inimă, că mulțumesc vieții pentru clipele frumoase pe care mi le-a rezervat. 

Restul, e doar sarea și piperul. 

Ce spun eu și ce înțelegi tu

Ooo, câte sunt de spus pe tema asta! Și o să-ncep cu o poveste adevărată: 

O tipă merge la benzinărie să alimenteze mașina cu benzină în valoare de 20 de lei. Benzinarul, amabil, întreabă "de 95 sau de 98?" Tipa: "de 20" și au jonglat așa, întrebare-răspuns, până când fata

și-a dat seama că benzinarul se referea la cifra octanică, și nu la sumă. 😄

  

 Ne plângem mereu că spunem lucruri, iar cel de lângă noi înțelege taman pe dos. Te-asiguri că a înțeles cu un "daaa?" și realizezi curând că răspunsul era clar "nu". Ți-ai răcit gura degeaba. 

 De la banalele glume pe care le spui (poate cu haz) și nu-ți sunt înțelese, fiind nevoit să reiei, până la contracte prin care oamenii își pun pielea în joc, vorbele nu au același sens pentru toți. Din punct de vedere fonetic sau pur și simplu din neatenție, oamenii nu înțeleg ce vrei să spui, ori efectiv, nu vor s-o facă, pentru ca stiu ei mai bine.  

 Te enervezi, reiei, te calmezi, boscorodești mărunt în barbă și accepți că suntem diferiți. Apoi te detașezi, pentru că te obișnuiești să tot explici, te autoeduci ca să nu faci vreun accident vascular, și dai piept cu omul. Omul...care ar trebui să înțeleagă, mai ales dacă îi vorbești în acceași limbă, e atât de neatent și atât de surprinzător! Rămâi uimit când un animal reacționează mai bine decât umanul... Trist dar adevărat. Ajungi acasă și te-ntrebi, printre treburi gospodărești, dacă nu cumva greșești undeva, dacă nu cumva nu te exprimi destul de clar și de concis, dacă nu cumva ai tu o problemă de percepție ori exprimare. 

 Femeile n-au limbaj comun cu bărbații, ele explică, cer, pretind, ei aprobă și-o țin pe-a lor. Rămâi cu dezamăgirea că ai avut așteptări pe care deși le-ai comunicat, pentru nimeni n-a contat. 

 Profesorii spun ceva, elevii înțeleg altceva, pentru că "două" rimează cu "nouă", și neatenția e regina cursurilor. 

 Părinții nu se-nțeleg cu odraslele și viceversa, clientul nu se-nțelege cu vânzătorul, și uite-așa a apărut marketingul, care reușește să te facă înțelegi că ce-a vrut el să spună, e ceea ce-ai înțeles tu. 

 

Cum am devenit "Ziarul Financiar" de provincie

 Nu contenesc să mă mir de fiecare dată când intru pe blog și nu contenesc să vă mulțumesc pentru că mă citiți. Vă sunt recunoscătoare pentru fiecare feed-back, pentru fiecare "te-am citit, ce bine le zici", pentru fiecare "ce diferită ești pe blog, față de cum te știm noi".  Cum ar spune mamaia, "parcă nici nu mai pășesc pe pământ". 

 Între cărți, mail-uri, horoscop, calendar ortodox, rețete, Biblie, există și blogulcarenueduca, iar pentru mine e foarte important că va faceți timp și pentru asta. 

 În domeniul în care eu activez, Ziarul Financiar este un punct de referință și ne-a fost insuflat să-l citim, pe cât posibil, dimineața, la prima oră. Noutăți, fuziuni, vânzări, burse - afli și de acolo. Uneori timpul permite, alteori nu.  

 Zilele acestea, una dintre colege mi-a zis cumva printre picături, că deh, suntem ca-ntr-un furnicar: "eu Ziarul Financiar nu l-am citit niciodată, dar în fiecare dimineață intru pe blogul tău să citesc ce-ai scris." Și inima mea a jubilat. Mulțumesc! I love you! 

Trebuia să

 Trebuia să e noul dicton modern ce-a devenit o obligativitate cruntă pentru cel căruia îi este adresat. Trebuie, trebuie, atât de imperativ și foarte rar întrebăm dacă se poate. Îți sună atât de cunoscut și-l folosești mai des decât îți imaginezi. Trebuia să ai, trebuia să faci, si niciodată nu mă interesează dacă vrei. Tu trebuie.

 Trebuia să fii atent, trebuia să mănânci, trebuia să înveți, trebuia să ai diplomă, trebuia să ai loc de muncă, trebuia să te căsătorești, trebuia să ai un copil, și multe alte trebuia să-uri. Și toate astea trebuia să le faci tu, la timpul potrivit. 

 Ești cumva constrâns de societate să trebuiască să faci ceva, Altfel, nu ești în rândul lumii.  

 Pasiunea pentru lucrul făcut din suflet este tot mai estompată de impunere.  

 Dar este oare pasiunea o greșeală? 

 Pune pasiune în ceea ce faci și vei aborda mult mai lejer enervantul "trebuia să". Lasă pasiunea să-ți conducă sufletul și mintea, apoi vei fi mult mai detașat.  

 Cu siguranță, dacă te-ai asculta, te-ai înțelege. Ai înțelege că-ți poți modela viața așa cum ar trebui, și nu cum trebuie. Ai înțelege că greșeala te formează și te ajută să te dezvolți ca om. Trebuie să fii responsabil doar de ceea ce simți și doar de acțiunile tale. 

 Incearcă să-ți fii un bun prieten, să-ți fii un dușman corect, să-ți fii mama și tatăl pe care ți-l dorești, apoi vei folosi mai rar acel "trebuia să" pe care-l detești. Îl vei transforma în "ar trebui să" ori "ar fi bine să"... 

Azi primești "toleranță zero"

 Nu, dom'le. Nu mai suntem toleranți. Suntem orgolioși, suntem mândri și ne-am obișnuit să ni se cuvină. 

 Nu întorceam și celălalt obraz, Noul Testament este astăzi o chestiune total abstractă. 

S-ar putea să întorci, în cel mai bun caz, o privire ucigătoare, o dojană aspră, sau, în cel mai rău caz, un pumn. 

 Judecăm rapid și rar ne schimbăm opinia formată. Altruismul și într-ajutotarea ne sunt aproape străine. 

 Mare noroc avem cu sărbătorile de iarnă, ori cu cele de Paște, când se mai vehiculează stingher lozinca "trebuie să fim mai buni". Să ne-anunțați când se dă startul. 

 Nu mai tolerăm minciuni, prostie, indolență, indiferență. În general, nu mai tolerăm nimic. La cea mai mică greșeală începem războaie uneori nefondate. Ne-am săturat să facem lucruri în locul leneșilor și delăsătorilor. 

 De multe ori, toleranța se confundă cu răbdarea. Amintește-ți de câte ori ai spus răspicat "Nu mai pot tolera! Răbdarea mea are o limită!" Și ce-ai făcut? Ți-ai explicat încă o dată că toleranța reprezintă capacitatea de a permite cuiva să desfășoare o acțiune care te deranjează, cu toate că ai posibilitatea să o oprești și, culmea, ești și îndreptățit să o faci, dar totuși, nu acționezi întocmai. E oare al tău bun-simț care te împiedică, e slăbiciune sau ți-e rușine de rușinea celuilalt? 

 Putem tolera iubiri interzise, putem tolera relații între persoane de același sex, putem tolera multe alte lucruri, dar nu mai avem puterea să tolerăm nesimțirea. 

 Un psiholog spunea șoptit că "A tolera înseamnă a accepta comportamentul celorlalți îndreptat asupra noastră, cu efectele lui bune sau mai puțin bune în viață noastră." 

 Singurul efect bun al toleranței e împăcarea sufletească. În rest, te macini.