Despre sfaturi, în general

Sfaturi despre viață, despre comportament, despre alimentație, despre copii, despre manageri, despre legi, politică, medicină, educație, frumusețe etc, în toate suntem experți, le oferim ușor și le digerăm greu. 

Dintotdeauna, oamenii au simțit nevoia preocupării față de celălalt. Din invidie, din grandoare, din compasiune, din dragoste, din orice alt sentiment, omul a simțit nevoia de a da sfaturi gratuit, oricui, oricând. Unii le numesc pompos "feed-back". 

Dăm sfaturi ușor și le acceptăm cu mare dificultate, uneori iritați, debusolați, dezamăgiți.  

Ne dăm cu părerea despre orice, indiferent de cât de bine stăpânim domeniul ori situația, pe principiul "las' că știu eu mai bine". Nu, nu știi, sau, în cel mai bun caz, știi pentru tine, nu și pentru celălalt. 

Încercăm cumva să vorbim de sus, experiența noastră (poate inexistentă) ne dă un aer de măreție și ne simțim lezați când interlocutorul nostru, agasat de opiniile uneori transformate în săgeți veninoase, strâmbă din nas. 

De cele mai multe ori, nu întrebăm dacă putem fi de folos cu un sfat, ci ne trezim în vâltoarea gurii deschise înainte de vreme. Folosim des "am pățit eu, am avut eu, am auzit eu" dar nu analizăm o clipă perspectiva celuilalt. Suntem purtați de val și ne agățăm instinctiv de acel "trebuie" imperativ, ori de trăirile de mult apuse, care poate s-au potrivit odată, de-a lungul vieții noastre, sau despre care am auzit pe alții c-ar da randament. 

Nu renunțăm la a ne da cu părerea într-un mod uneori arogant, iar acest lucru nu ține neapărat de educație, ci mai ales de natură umană. Sau o fi din dorința de a nu părea indiferenți? 

Puterea banalului bună ziua, te rog, mulțumesc

 Dacă mă întrebi care-i scopul unor postări, recitește subtitlul: relaxare, refulare, pasiune. 

 Țin neapărat să reamintesc faptul că mare parte a vieții mi-am petrecut-o la bunici, unde m-am și format, parțial, ca om. La sat, să nu saluți babele/fetele/băieții/gâștele de pe șanț era o lipsă crasă de bun-simț și erai aproape de a te muștrului popa-n biserică, duminica. Era cumva la rang de păcat.

Să nu spui te rog sau mulțumesc n-arăta că ești de la țară, în sens peiorativ, ci că așa te-a educat mamițică-ta, deși e posibil ca ea să nu fi avut nici o vină.  

 Probabil știi că lucrurile deprinse în copilărie sunt cel mai greu de schimbat. Așadar, dacă mereu a trebuit să fiu atentă la bună ziua, la te rog și mulțumesc, e clar că voi pune foarte mare accent pe asta, pentru că le cer și le ofer. 

 E inutil să îmi impui lucruri, e clar că nu voi face. Roagă-mă și sunt în stare de orice sacrificiu ca să-ți fie bine. Nu te costă absolut nimic. Admite că și tu gândești la fel, nu te vede nimeni.

 N-o scoți la capăt cu mine dacă nu ai capacitatea de a spune un banal te rog. Nu am nici o obligație față de tine, însă voi face lucruri cu drag dacă spui cuvintele magice, ba chiar mă voi simți mândră că ți-am fost de folos. Altfel, e posibil să nu dau doi bani.

 Evită să le folosești și-ți voi reproșa o viață. E ca atunci când am dreptate, și tu vrei să mă pui într-o lumină proastă: voi face tot ce-mi stă în puteri că să-ți arăt că ai greșit. 

 Pentru mine, bună ziua îmi descuie sufletul, iar te rog e un pansament pe inimă. Deja mulțumescul de după lupte cruciale e mană cerească. 

 Înainte de a pretinde chestii de la cel de lângă tine, învață să-l citești printre rânduri. Cu unii, poate rezolvi cu scandal, însă la mine, comunul te rog deschide uși. Pam, pam. 

Azi primești "toleranță zero"

 Nu, dom'le. Nu mai suntem toleranți. Suntem orgolioși, suntem mândri și ne-am obișnuit să ni se cuvină. 

 Nu întorceam și celălalt obraz, Noul Testament este astăzi o chestiune total abstractă. 

S-ar putea să întorci, în cel mai bun caz, o privire ucigătoare, o dojană aspră, sau, în cel mai rău caz, un pumn. 

 Judecăm rapid și rar ne schimbăm opinia formată. Altruismul și într-ajutotarea ne sunt aproape străine. 

 Mare noroc avem cu sărbătorile de iarnă, ori cu cele de Paște, când se mai vehiculează stingher lozinca "trebuie să fim mai buni". Să ne-anunțați când se dă startul. 

 Nu mai tolerăm minciuni, prostie, indolență, indiferență. În general, nu mai tolerăm nimic. La cea mai mică greșeală începem războaie uneori nefondate. Ne-am săturat să facem lucruri în locul leneșilor și delăsătorilor. 

 De multe ori, toleranța se confundă cu răbdarea. Amintește-ți de câte ori ai spus răspicat "Nu mai pot tolera! Răbdarea mea are o limită!" Și ce-ai făcut? Ți-ai explicat încă o dată că toleranța reprezintă capacitatea de a permite cuiva să desfășoare o acțiune care te deranjează, cu toate că ai posibilitatea să o oprești și, culmea, ești și îndreptățit să o faci, dar totuși, nu acționezi întocmai. E oare al tău bun-simț care te împiedică, e slăbiciune sau ți-e rușine de rușinea celuilalt? 

 Putem tolera iubiri interzise, putem tolera relații între persoane de același sex, putem tolera multe alte lucruri, dar nu mai avem puterea să tolerăm nesimțirea. 

 Un psiholog spunea șoptit că "A tolera înseamnă a accepta comportamentul celorlalți îndreptat asupra noastră, cu efectele lui bune sau mai puțin bune în viață noastră." 

 Singurul efect bun al toleranței e împăcarea sufletească. În rest, te macini. 

Căsătoria în secolul XXI

 Da, da, mi s-a mai spus, abia m-am căsătorit, sunt la început, am timp să mă schimb. Dar ne știam de nouă ani, iar de patru locuiam împreună, deci cred că dacă până acum am rămas pe-același macaz, va fi greu să cedez. Mi s-a spus că mă voi schimba cu siguranță, că timpul trece și apare obișnuința, că dragostea se diminuează, la fel ca răbdarea.
 Mă plâng mereu de cât de rudimentară e gândirea unora, de cât de mult adoră să trăiască în trecut, cât mai aproape de Evul Mediu. Mă plâng de șabloane, de efect de turmă și în special, mă plâng de delăsare.
 Nu, nu, nu accept acele femei care, o dată văzute cu patalamaua de la Starea Civilă în mână, uită să fie femei. Uită să fie doamne. Uită să se aprecieze, să trăiască, să se bucure.
 Din suflet, mulțumesc Divinității că în jurul meu am mulți oameni care țin propria persoană, și-și fac timp pentru ceea ce le place, indiferent de orizonturi.
 Delăsarea de după căsătorie rămâne un mit sau realitate cruntă? Avem idei preconcepute ce ne împiedică să trăim viața așa cum ne-o dorim, sau cum ne-o imaginăm înainte de mariaj.
 Involuntar, îi întâlnim pe cei ce vor cu toată ființa lor să afle de ce tu încă radiezi după nuntă...
 "Ce sens are să te machiezi dacă tot te-ai măritat?" Adică... de ce mai dăm banii pe boieluri, după am pus mână pe EL? Pentru că arăți bine, pentru că ești îngrijită, pentru că te simți bine în pielea ta (ca în reclamă).
 "De ce să mai merg la sală? Sunt femeie măritată acum, ce-mi mai trebuie?" Exact. Fă-ți viză de flotant în frigider.
 "De ce să-ți cumperi bijutetii/haine, că, vorba aia, ești femeie la locul tău?" Aham, să ne-mbrăcăm într-un sac de rafie zic. Să lași toată feminitatea acasă. Mai bine ca Eva.
 "Cum să nu gătești de 'nspe ori pe săptămână, că, nah, acum ești femeie de casă?" Pentru că și înainte de căsătorie mâncam în oraș, pentru că programul de serviciu nu se schimbă o data cu noul nume, pentru că uneori n-am chef.
 Așa e, ador femeile ce continuă să trăiască deși au verigheta pe deget.
 Căsătoria e o împlinire, e puterea de a merge de mână cu persoana aleasă, până la capăt.  Căsătoria nu înseamnă doar o relație de a da și a lua - tu dai și eu iau, căsătoria e în doi.  Căsătoria nu înseamnă doar cratițe, rufe de călcat și geamuri de șters. Viața de după căsătorie e așa cum vrei tu să ți-o faci. Căsătoria nu e captivitate.

De unde vin întrebările indiscrete?

 Trăim în comunitate și asta înseamnă cunoaștere. Înseamnă să te ințelegi, să te descoperi, să te adaptezi la traiul în colectivitate, să cunoști persoane, să te integrezi, să socializezi. 
 Într-o lume în continuă mișcare, suntem des nevoiți să schimbăm orașele sau țările în care locuim, și-atunci o luăm de la început...integrare, socializare, cunoaștere. Avem nevoie de empatizări, de imbrățisări și sfaturi, de batiste cu care să ne steargă cineva lacrimile și de oameni dragi ce ne sunt alături necondiționat, în momente grele. Un simplu "ești bine?" e ca un pansament când e spus din suflet, de persoana potrivită. 
 Ce faci însă, atunci când "lumea" intră în viața ta fără să bată la ușă? Cum reacționezi când necunoscuții pun întrebări personale? 
 Românii, bănuiesc sătui de întrebări "ciudate" le-au divizat în două categorii: întrebări bine intenționate, și așa-zisele întrebări "de neam prost", sau, numite pretențios, întrebări indiscrete.  
 "Te-ai căsătorit?" , "Dar de ce te-ai căsătorit?" , "Cum, nu te-ai căsătorit nici acum?" 
 "Un copil pe când?", "Doar un copil, când îl faci pe al doilea?", "Nu ți-e greu cu doi copii?" 
 Cu siguranță am fost cu toții exasperați de un moment-dat, de impulsivitatea oamenilor în a pune întrebări inutile, și cumva, din politețe, ne simțeam obligați să răspundem. Care este totuși scopul acestora? Unde rămâne discreția și bunul simț? O fi simplă curiozitate sau dorința de a pune pe cineva în dificultate?  
 Am observat că acești "curioși" sunt ori persoane mai în vârstă, care uită de faptul că vremurile s-au schimbat, ori persoane ce au căpătat în timp frustrări, ce poate râvnesc la viața celui pe care îl interoghează fără oprire,  iar ceea ce li se întâmplă altora e doar un subiect nou de dezbatere. 
 Din păcate, mai avem mult de lucrat la ceea ce înseamnă reținere și ponderare. Încă ne lăudăm cu mici victorii, încă dorim că ego-ul nostru să iasă în evidență. Încă avem de înfruntat dorința colectivității de a te ști "în rândul lumii" iar simpla abatere de la tradiție, naște nonconformismul atât de blamat. 
 Nu, nu e nonconformism căsătoria din dragoste la momentul potrivit, cum nu e noncomformism faptul că alegem să nu avem copii atunci când societatea decide că este oportun.  
 Încă putem discernce când să ne abatem de la regulă.  E gratuit.