Sfaturi despre viață, despre comportament, despre alimentație, despre copii, despre manageri, despre legi, politică, medicină, educație, frumusețe etc, în toate suntem experți, le oferim ușor și le digerăm greu.
Dintotdeauna, oamenii au simțit nevoia preocupării față de celălalt. Din invidie, din grandoare, din compasiune, din dragoste, din orice alt sentiment, omul a simțit nevoia de a da sfaturi gratuit, oricui, oricând. Unii le numesc pompos "feed-back".
Dăm sfaturi ușor și le acceptăm cu mare dificultate, uneori iritați, debusolați, dezamăgiți.
Ne dăm cu părerea despre orice, indiferent de cât de bine stăpânim domeniul ori situația, pe principiul "las' că știu eu mai bine". Nu, nu știi, sau, în cel mai bun caz, știi pentru tine, nu și pentru celălalt.
Încercăm cumva să vorbim de sus, experiența noastră (poate inexistentă) ne dă un aer de măreție și ne simțim lezați când interlocutorul nostru, agasat de opiniile uneori transformate în săgeți veninoase, strâmbă din nas.
De cele mai multe ori, nu întrebăm dacă putem fi de folos cu un sfat, ci ne trezim în vâltoarea gurii deschise înainte de vreme. Folosim des "am pățit eu, am avut eu, am auzit eu" dar nu analizăm o clipă perspectiva celuilalt. Suntem purtați de val și ne agățăm instinctiv de acel "trebuie" imperativ, ori de trăirile de mult apuse, care poate s-au potrivit odată, de-a lungul vieții noastre, sau despre care am auzit pe alții c-ar da randament.
Nu renunțăm la a ne da cu părerea într-un mod uneori arogant, iar acest lucru nu ține neapărat de educație, ci mai ales de natură umană. Sau o fi din dorința de a nu părea indiferenți?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Tu ce crezi?