Uneori ți-e atât de dor de o persoană încât ai vrea s-o scoți din amintirile frumoase și s-o îmbrățișezi îndelung, să-i spui șoptit că ți-a lipsit, s-o rogi să nu mai plece. Ți-e atât de dor încât gândul îți devine dușman.
Un nume, un parfum, o privire sau poate un profil văzut în fugă te fac să simți atât de pătimaș dorul. El arde, mistuie, doare, dar lasă-n urmă amintiri frumoase. Uneori e povară, uneori e zâmbet, alteori e piatră de hotar.
Dorul vine cu lacrimi, cu oftat sau cu un zâmbet stingher în colțul gurii. Poate fi dorință și neputință, tristețe și alinare, dar e sufletul viu ce-atât de mult îți lipsește.
Dorul e un amalgam de lipsă, melancolie, deznădejde, regret, sensibilitate și surâs. El te schimbă, te face să spui ce n-ai crezut vreodată că vrei rosti, te face să gândești tot ce n-ai vrut, e adânc înfipt în suflet, în inimă și minte, e atotstăpânitor în momentele tale de singurătate, e întrebarea tăioasă și fără răspuns "cum ar fi fost dacă...?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Tu ce crezi?