Încet, încet, ne distrugem sufletul. Ni-l distrugem de muncă, de timp pierdut, de-atâta dragoste, dar cel mai mult, ni-l distrugem de dor.
În grădina aceasta imensă a Pământului, deși nu punem mare preț, suntem cumva prinși în războiul altora. Kosovo, Irak, Afganistan...ți-apar fiori pe șira spinării doar când auzi de locurile astea, nici nu vrei să te gândești ce se întâmplă acolo.
Acolo avem cu-adevărat eroi. Acolo-i avem pe cei ce-au vrut mai mult și pentru noi. Acolo viața are preț și minutele au altă intensitate. Asculți cu lacrimi în ochi și sufletul strâns poveștile militarilor care s-au întors acasă, ori a celor care încă sunt acolo, și pe care abia aștepți să-i îmbrăţişezi și să le spui că n-a fost zi în care să nu te fi gândit la ei.
Într-o lume în care armele puse pe masă comandă, este greu să nu te supui. Nu mai ai cum să te mai gândești la xenofobism și rasism atunci când ai pe cineva plecat într-un război ce nu-i al lui.
Când realizăm că oamenii sunt importanți, indiferent de origini, orientare politică, sexuală sau religioasă? Recunoaște, măcar acum, că atunci când ai nevoie de un transplant, nu te mai gândești dacă donatorul era sirian sau ungur. Recunoaște că atunci când iubești, îți dai seama că inima celui care crede în alt Dumnezeu, e la fel ca a ta. Recunoaște că atunci când plângi, lacrimile tale sunt la fel de calde ca cele ale unui copil afgan.
Nu vreau s-aud de politică și alte interese, știu doar că toți ne dorim să trăim într-o societate în care armele să tragă cu flori, nu cu gloanțe, rachetele să-aducă iubire, avioanele să arunce liniște, nu bombe. Dar nu-i așa. Ne astupăm urechile ca să n-auzim vești rele și batem cruci mari când primejdia e aproape. Ne hrănim c-un miraj inocent și nu ne informăm. Suntem muți și imobili. Apoi ne văităm. Apoi ne plângem de milă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Tu ce crezi?