Când ești născut până în '95 (maxim), când te gândești la copilărie, de cele mai multe ori ți se derulează rapid în minte filmul aventurilor avute.
Când eu am povestit unora ce minuni am făcut, majoritatea le-au asociat cu
Amintirile lui Ion Creangă, și mai mereu mi s-a spus că nici nu încapea îndoială ca eu să fi fost vreun copil cuminte. Nici acum nu sunt vreo sfântă.
Mare parte din copilărie mi-am petrecut-o la bunici, la țară, iar una din activitățile preferate era aceea de a hoinări pe ulițele neasfaltate, ce miroseau au praf și-a iarbă proaspătă. Doamne, cât praf era!
N-aveam telefoane mobile, tablete sau Xbox, Facebook ori Instagram, dar aveam zile pline iar azi am amintiri frumoase. Blogul ne era oracol, iar în cel mai pretențios caz, jurnal pe vreun caiet dictando.
Cu prieteni la fel de inconștienți ca mine, mergeam la scăldat în apa Bistriței, și nu de puține ori ne-au prins în apă deversările de la Barajul Bicaz. Ni se părea interesant să înotam printre butucii de copaci aduși de râul învolburat, din amonte.
Râdeam cu poftă din orice și ne jucam în voie. Mâncam pe fugă și-o întindeam iar de-acasă. Eram mulți copii, uitându-mă în urmă îmi dau seama că viața ne-a despărțit, cu unii nu am mai vorbit de ani...
Îmi amintesc mereu de mamaia mea și de exigența cu care impunea treburile ce dorea să le fac. Și pentru că nu mi-a plăcut să mă supun, mereu încercam să mă eschivez. Într-una din zile, trebuia să alegem florile de tei, pentru a le pune la uscat pe iarnă. Mamaia rupea crengile de tei din copac, iar eu cu verișoara mea trebuia să rupem florile de pe crengi și să le punem pe ziare, la soare. Pentru că ne-am plicitisit după prima jumătate de oră, într-un moment de neatenție al bunicii, am luat crengile cu tot cu flori și le-am urcat iute în copac, și repede, repede, am fugit de-acasă, la joacă. Ce încântată a fost mamaia când a văzut ce repede am terminat treaba! Nu vrei să știi ce "premiu" am primit după câteva zile, când a văzut crengile urcate în copac! Măcar florile erau uscate. 😊
O altă întâmplare care mi-e drag să o povestesc e cea legată de mersul la discoteca din sat. Pe vremea aia, nu se inventase clubul, asociații de la Fratelli erau încă studenți. Discoteca din vremea mea se ținea într-un fel de hală, puștimea mergea doar că să îi pândească pe adolescenții care ieșeau la agățat ori la întâlniri, ca apoi să-i șantajeze. Cu aceeași verișoară de care v-am povestit adineaori, mergeam și eu. Doar că ea avea voie să stea până la ora 23, eu până la ora 22. Era clar că nu puteam rata o oră în plus de distracție, și pentru că ai mei erau de neînduplecat, m-am gândit că cel mai simplu este să dau ceasul înapoi cu o oră. Nu doar m-am gândit, așa am și făcut, sâmbătă de sâmbătă, săptămâni la rând. Știi proverbul cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă? Exact așa mi s-a întâmplat și mie. N-am reușit sub nicio formă să fixez ceasul înapoi la oră corectă, iar bunica mea s-a dus duminică dimineață la biserică, în loc de ora 9, la ora 10. Imaginează-ți doar ce ședință cu bunicii am avut când s-a întors acasă. Dar tot nu m-a lăsat la discotecă până la ora 23...
Multe minuni am mai făcut cât am fost copil, probabil, dacă voi mai avea ocazia, voi mai povesti. Nu era pom fructifer care să reziste în calea noastră, deși în calea pomului, uneori, era stăpânul. Ne alergau oamenii cu bulgări de pământ ori cu vreo jordie și tot nu ne opream!
Viața fără Internet și fițe n-a fost deloc anostă. Mi-e tare drag să depăn amintiri ce-mi aduc mereu zâmbet pe buze și pot spune, cu mâna pe inimă, că mulțumesc vieții pentru clipele frumoase pe care mi le-a rezervat.
Restul, e doar sarea și piperul.
