Suntem nemulțumiți, ne e frică, ne facem griji, suntem deprimați, stresați, descurajați ori supărați.
Relații sau evenimente pot declanșa în sufletul nostru acea senzație de "ce e mai rău". Ce ne face să suferim? Avem așteptări prea mari? Avem mereu senzația că doar noi am greșit și că celălalt e întotdeauna mai bun?
Sentimentele noastre sunt valuri invizibile, ne-au fost alături ani și ani de zile, s-au atașat de sufletul nostru datorită poveștilor pe care le-am trăit, în care am fost protagoniști sau nu. Am învățat să ne stăpânim emoțiile, să le reprimăm și să interpretăm diferit evenimente. Am realizat în timp că facem asta în trei situații: atunci când ceva ne lipsește (ne e dor), când credem că ceva e imposibil (am vrea, dar nu putem), când am pierdut definitiv ceva (când realizăm că nu mai există).
Suferim și suntem obsedați de noi înșine, de perfecțiune și ne facem fel de fel de idei despre cum ar trebui să ne fie viața. Ne uităm mereu în ograda vecinului și facem comparații care nu ne sunt benefice. Ne afundăm în muncă și rar ne facem timp pentru suflet.
Nu facem din fericire un obiectiv iar zâmbetul, de multe ori, ne e străin. Ne măsurăm timpul în funcție de cei din jur, pe care-i încadrăm mereu în spațiul nostru. Uneori, ne așezăm cu capul plecat la coada vieții. Ne sacrificăm pentru alții, punându-i pe primul loc în viața noastră, și-al nostru suflet îl lăsăm deoparte.
Merită oare ca-n loc de tresăriri vioaie să ai mereu în inimă un oftat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Tu ce crezi?