Nu cred în cuplurile perfecte, care mimează fericirea, nu cred în cuplurile care de fațadă "sunt bine, se înțeleg".
Cred în cuplurile imperfecte, care blesteamă cu zâmbetul pe buze ziua în care s-au cunoscut, pentru ca apoi să se iubească pătimaș ani la rând. Iubesc perechile care se tem mereu să nu se piardă, care luptă pentru dragostea lor, care după impas sunt tot mai sudate.
Cred în acele cupluri imperfecte care dau la o parte soacre ori mame cu nas băgăreț, prieteni inutili și activități care-i separă. Cred în cuplurile imperfecte care uneori au nevoie de timp petrecut separat. Cred în acele cupluri care, atunci când fac pace, după certuri mai mari sau mai mici, se simt mai unite decât înainte.
Cred în cuplurile imperfecte care fac haz de greșelile lor și cred în cele care lasă ultimul dumicat pentru partener. Cred în cuplurile imperfecte în care el întinde rufe în timp ce ea citește o carte fără să aibă mustrări de conștiință pentru că oalele cu mâncare nu-s gata.
Cred în cuplurile imperfecte care pleacă în concedii scurte ca să se regăsească, cred în oameni care se iubesc sincer, necondiționat, indiferent de clasă socială.
Cred în cupluri cu personalitate, care iubesc viața dincolo de simularea relației perfecte!
Sunt de acord cu tine, dar unele cupluri ajung să se prefacă a fi fericiți în exterior doar pentru a da bine, pentru a părea cuplul perfect pe când ei, acasă nu știu cum să stea mai departe unul de altul. E frumoasă o ceartă, o dezbatere, un moment când cei doi îndrăgostiți nu sunt de acord și încearcă pătimaș să spună despre ceva că este așa sau în alt mod, iar apoi, devin mai uniți, știind că pot conta unul pe celălalt, că există mai multe rezolvări ale unor probleme ce ar putea apărea, doar din cauză că unul are o viziune diferită.
RăspundețiȘtergereÎmi place postarea foarte mult, am uitat să menționez acest lucru în comentariul anterior!
RăspundețiȘtergere