A doua șansă

Nu, nu ești a doua opțiune pentru nimeni. Nu trebuie să fii!   

Nu, nu ești o alegere din comoditate, cum nu ești nici un premiu de consolare. 

Tu ești tu. Mereu tu. Cu calități și defecte, cu râs puternic sau plâns suspinat, tu trebuie să fii autentică. 

Tu ești ceea ce cineva și-a dorit cu adevărat, nu "mai bine decât nimic". 

Uneori te retragi pentru că vrei să te mai gândești. Uneori te retragi tocmai pentru că te-ai gândit. 

Și nu, nu mai tânjești după lacrimi reci, ți-au ajuns! Nu mai suspini după o îmbrățișare, acum răspunzi cu zâmbet. Nici nu îți mai lipsește acea privire caldă, acum îți este indiferentă! 

Ți-ai șters din suflet suferința și-acum radiezi. Ai înțeles importanța lucrurilor care contează pentru tine și chiar dacă nu-s mereu în favoarea ta, le-ai acceptat. Ai iertat și ți-ai eliberat teama. 

Ți-a fost frică să nu greșești și te-ai temut de viață. Acum ești gata să-ți asumi greșeli. Acum viața are alt sens, o vezi prin alți ochi. 

Și dacă n-a știut pe cine să aleagă, să nu te aleagă pe tine, nu trebuie să vrei să fii o șansa din multe altele! 

Ce știi tu?

De câte ori n-am rostit întrebarea asta...uneori nervoși, alteori plini de dispreț, ne-am crezut superiori...N-am prețuit povețe și n-am pus preț pe tristețea celui de lângă noi. Am trecut pe lângă lume adânciți în gânduri și griji. Și-apoi ne-ntrebăm... 

Ce știi tu, mamă, despre viața de adolescent, despre dragostea neîmpărtășită la liceu și prietenii ce se termină în zori? 

Ce știi tu, tată, despre secretele iubiri, despre lacrimile de pe perna mea, atât de reci și amare, despre copilăria care-a trecut ca vântul? 

Ce știi tu...despre durerile acelea tatuate care n-or să se șteargă niciodată? Ce știi tu despre lacrimile suspinate pe ascuns, despre întrebările fără răspuns ale unui destin preaputernic, pentru care nu poți face nimic, despre nopțile în care somnul ți-e dușman? 

Ce știi tu, străine...despre un zâmbet recitat când inima e străpunsă de-o teamă constantă, de-o neliniște sufocantă, de incertitudinea zilei de mâine, de cât de mult îmi tremură mâinile? Ce știi tu despre viața asta pe care cu greu o accept, despre inima ce-mi tresare în piept, de ceea ce n-o să uit niciodată? 

Tu, judecătorule de vieți, ce știi despre toate dățile în care simt că mor când urletul nu mi-e înțeles, ce știi tu despre o liniște plină de spini, de acei ochi prin care văd sfârșitul? Ce știi tu de zilele acelea care toate par la fel, în care mereu aripile-s tăiate? 

Ce știi tu...de un zâmbet ce te-ajută să nu te-neci în marea de probleme? 

Tu doar vorbești...vorbești și judeci...dar ce știi tu? 

Separarea puterilor

Tot auzim, pe ici, pe colo, că bărbații și femeile sunt egali, că au trecut ani pentru ca cele două tabere să aibă aceleași drepturi. De obligații, nu spune nimeni nimic. Și clar, de multe ori, bărbații și femeile nu au aceleași obligații. Facem ca treburile casnice să fie prioritare, când esențială ar fi doar dragostea și-o îmbrăţişare caldă. Ne focalizăm atenția pe ștersul geamurilor, pe oalele cu mâncare ori pe mașina ce trebuie reparată și devenim irascibili când lucrurile nu merg ceas. 

Femeilor le place să fie tratate că niște mici prințese, alintate și puse la loc de cinste în ochii partenerilor lor. Bărbaților le place să fie răsfăţaţi cu o cafea aburindă, dezmierdați suav într-o zi liniștită de duminică. În general, tuturor ne place să ne oferim unii altora lucrul cel mai de preț: timp petrecut împreună. 

Ne place să dividem îndatoriri și să nu simțim povara vieții în doi doar pe umerii noștri. Ne place să fim independenți, s-avem amintiri, concedii și, per ansamblu, vieți cu final fericit, ca-n basme. 

Cu toate astea... 

Trăim intens și mereu contra cronometru. De multe ori, ne lăsăm pradă problemelor și uităm rapid de idealul vieții în doi pe care ni l-am imaginat. Nu avem timp de multe conversații, nu avem timp să aprofundăm, nu avem timp să-i ascultăm ofurile celui de lângă noi. Prinși în toată vâltoarea asta cotidiană, nici măcar n-avem timp să realizăm că ne îndepărtăm din ce în ce mai mult unii de alții, că ne schimbăm, că-ncepem să nu ne mai cunoaștem. 

Trăim relații toxice pentru că n-avem timp și curaj să ne analizăm și să luăm decizii. Ne bucurăm rar și ne hrănim cu reproșuri. Uităm să fim noi și să ne dedicăm partenerului așa cu ne-am propus. Devenim individualiști și punem "eu" mai presus de "noi". 

Apoi ne trezim triști, nefericiți și singuri... 

Gustul amar al suferinței

Suntem nemulțumiți, ne e frică, ne facem griji, suntem deprimați, stresați, descurajați ori supărați. 

Relații sau evenimente pot declanșa în sufletul nostru acea senzație de "ce e mai rău". Ce ne face să suferim? Avem așteptări prea mari? Avem mereu senzația că doar noi am greșit și că celălalt e întotdeauna mai bun?  

Sentimentele noastre sunt valuri invizibile, ne-au fost alături ani și ani de zile, s-au atașat de sufletul nostru datorită poveștilor pe care le-am trăit, în care am fost protagoniști sau nu. Am învățat să ne stăpânim emoțiile, să le reprimăm și să interpretăm diferit evenimente. Am realizat în timp că facem asta în trei situații: atunci când ceva ne lipsește (ne e dor), când credem că ceva e imposibil (am vrea, dar nu putem), când am pierdut definitiv ceva (când realizăm că nu mai există).  

Suferim și suntem obsedați de noi înșine, de perfecțiune și ne facem fel de fel de idei despre cum ar trebui să ne fie viața. Ne uităm mereu în ograda vecinului și facem comparații care nu ne sunt benefice. Ne afundăm în muncă și rar ne facem timp pentru suflet.  

Nu facem din fericire un obiectiv iar zâmbetul, de multe ori, ne e străin. Ne măsurăm timpul în funcție de cei din jur, pe care-i încadrăm mereu în spațiul nostru. Uneori, ne așezăm cu capul plecat la coada vieții. Ne sacrificăm pentru alții, punându-i pe primul loc în viața noastră, și-al nostru suflet îl lăsăm deoparte.  

Merită oare ca-n loc de tresăriri vioaie să ai mereu în inimă un oftat?