Grăbeli

Trăim cu intensitate, indiferent dacă suntem în orașe mici, mari sau megalopolisuri. Facem din viața monotonă o aventură, trecem prin filtrul minții noastre evenimentele și ne schimbăm rapid obiectivitatea în subiectivitate, transformându-ne imediat în mici judecători ce dau verdicte tranșante. 
 Ne grăbim. Mereu. Spre serviciu, spre școală, spre casă, spre mall, spre biserică, spre o lume pe care o vrem mai bună. Ne grăbim chiar și pe Internet, atunci când o pagină web nu se încarcă în cele două secunde de răgaz pe care i le dăm, și închidem îmbufnați browser-ul.  
 În graba noastră călcăm în picioare sentimente, trăiri și uneori repezim oameni cu un "n-am timp acum" spus alergând.  

 Văd azi adolescenți ce se grăbesc spre nicăieri, uitând să spună "bună ziua", "la revedere", "mulțumesc". Sunt oamenii de mâine ce vor suferi când uși le vor fi trântite în nas.  
 Văd azi oameni maturi ce-n goana lor evită și să te privească în ochi, bombănind supărați, că se grăbesc. 
 "Să văd dacă am timp" a devenit deja un motto. Da, știu, probabil încă încercăm să înțelegem dacă ceea ce am auzit despre comprimarea timpului e o chestiune iluzorie sau o realitate cruntă. Ne-am obișnuit deja cu ideea că timpul "zboară", că zilele trec rapid, că anii se scurg galopant. N-avem timp de dogme și paradoxuri. Începem să percepem viața așa cum vine, fără prea multe analize și rare sunt momentele în care suntem dornici de schimbare. Devenim anoști în graba noastră uneori inutilă. Arareori, vreun răzvrătit întreabă retoric "da-n comunism de ce nu se mai grăbea nimeni"? Rămânem indiferenți, poate zâmbim și hălăduim mai departe. 
 Și totuși, ce bine e când ne oprim...Când stăm stingheri pe malul mării la un pahar de vin, pe vârful muntelui la un ceai cald ori dezmierdați de razele soarelui oriunde găsim de cuviință că ne e locul.  
 Merită oare atâta grabă?
 Merită oare să pierdem oameni, iubiri, trăiri mânați de o zoreală ce-am vrea parcă s-o savurăm pe îndelete?