Am să te țin în brațe o viață-ntreagă și încă o secundă!

Am așteptat cu-atâta drag fiecare secundă până să te pot strânge în brațe și te-am visat și te-am dorit și mi te-am imaginat și te-am mângâiat zilnic în cele aproape nouă luni ale călătoriei noastre. 

Plânsul tău de bun-venit a fost cel mai frumos sunet pe care l-am auzit, iar pentru zâmbetul tău aș renunța oricând la mine. 

Pe noul nostru  drum am pornit încrezătoare. Am învățat rapid că pot renunța ușor la plăcerile mele, la curățenia obsesivă, la conversații lungi, la lenevit. Acum sunt într-o mișcare continuă, mereu în alertă. Am renunțat la fondul de ten pentru o cremă împotrivă eritemului, la parfumul meu pentru mirosul tău de lapte, la băi spumante pentru băița ta din fiecare seară, la cocktailuri pentru biberoane. Și nu regret!

Oboseala mi-e cel mai aprig dușman. Uneori ea m-adoarme cu capul pe pătuțul tău ori, în cel mai bun caz, cu tine-n brațe. Da, știu, mi-s judecată adesea, nu cred în "s-a învățat în brațe", cred doar că vrei să știi că-ți sunt alături. Și sunt. Îmi cântă inima de bucurie când doar la mine-n brațe îți găsești alinarea! 

Un scâncet sau o foială și-am apărut lângă tine. Nu vreau să te simți singură ori izolată și mi-aș dori să știi cât de mult te iubesc. Iubesc să te țin în brațe, te-aș ține-n brațe o viață-ntreagă și încă o secundă! 

Dincolo de ghişeu

Nu, nu mă aștept ca citind Blogulcarenueduca să te schimbi. Nu, n-o să te schimbi, pentru că ar trebui să ai ceva minte ca să înțelegi că la tine fac referire. 

 So... 

Când lucrezi cu publicul, nu înseamnă că te transformi într-un robot. Nu înseamnă că plimbi hârtii dintr-un birou în altul. Nu înseamnă că faci lucruri din inerție. Nu înseamnă că te ascunzi de responsabilități și mergi pe lozinca "timpul trece, leafa merge". 

NU. E mult mai complex de-atât. 

Lucrul cu publicul înseamnă să-ți lași la ușa job-ului migrena cauzată de insomnie. Înseamnă să aplici unguent cu diclofenac atunci când, pentru a deservi publicul, n-ai timp să te ridici de pe scaun nici măcar cinci minute. Înseamnă să-ți lași acasă problemele personale și să încerci să empatizezi cu cel din fața ta. Înseamnă că, în mare parte, tu ești pe locul doi, pentru că încerci să rezolvi problemele altora. Poate și-o face cineva timp să le rezolve și pe ale tale.  

Și nu mă aștept să plângă cineva de milă celor care lucrează, în general cu oameni. Nu aștept vreun premiu, recunoaștere sau empatie.  

Însă mă aștept ca tu, cel din fața mea, să ai măcar înțelegere pentru ceea ce vrei să-ți rezolv. Mă aștept să termini conversația cu soția, ca să știi ce cumperi de la piață. Mă aștept să nu vorbești la telefon despre rețete care nu ți-au ieșit, cu așa urlet încât, și dacă oprești telefonul, tot te aude la cât de tare țipi. Mă aștept să-ți faci copilul să stea liniștit cele câteva minute în care ești aici. Pentru că problemei tale nu-i putem găsi rezolvare când cel mic țipă, zbiară, dărâmă ghivece cu flori și aleargă-n incintă printre alte persoane, care dau din cap dezaprobator. Pentru că nu copilul n-are respect față de ceea ce facem noi, cei de dincolo de ghișeu, ci tu, drag părinte, care dai societății astfel de oameni.