Sfântul Andrei. Între credință și tradiție

 Ajunul Sfântului Andrei este încununat de superstiții. Într-o țară în care ortodoxismul e majoritar și religia se vrea la rang de cinste, iată-ne dând mâna cu tradiții, superstiții și astrologie. 

Din sărbătoarea Andreiului, a rămas, în mare parte, în conștiința populară, aflarea ursitului și întâlnirea cu strigoii.

N-o lua de bună, roagă-te să întâlnești strigoi decât oameni care te înjunghie pe la spate. Vei avea o experiență mult mai placută.

 O să te căsătorești și dacă nu-ți faci turtiță subțire din făină de grâu, foarte sărată (se mai numește și Turtucă de Andrei), pe care să o coci pe plita sobei (nu știu dacă nu cumva rupi vraja dacă o faci la cuptor) și pe s-o mănânci înainte de culcare. Tot tradiția spune că băiatul care va veni în vis să-ți aducă apă pentru potolirea setei, ar urma să te ceară de nevastă în cursul anului. 

Măritatelor, stați deoparte. Pentru voi, n-avem descântece. Nu fă gargară de usturoi, nu unge toată casa cu condimente, Trump a ajuns președinte și fără astea. 

Ce spune totuși Biserica secolului XXI despre toate astea? Pe unele le acceptă, pe unele le blamează, iar altele s-au contopit perfect.  

 Și totuși... 

 Sfântul Andrei este Apostolul care a adus religia, în forma considerată la acel moment "pură", în Scytia (teritoriul Dobrogei de azi), atunci când, la Sinodul Apostolic care a avut loc în jurul anilor 49-50 d.Hr. la Ierusalim, apostolii s-au întâlnit și au tras la sorți pentru a decide unde va merge fiecare. Mai întâi, Andrei l-a însoțit pe fratele său (Apostolul Petru) prin Asia Mică, apoi a trecut în peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Scytia, unde s-a oprit un timp. A continuat apoi misiunea de propovăduire a evangheliei, ajungând pană în sudul Rusiei de astăzi. 

În apropierea localității Ion Corvin (din județul Constanța), sub numele de Peștera Sfântului Andrei este o cunoscută mănăstire, unde, tot tradiția susține că a trăit și a creștinat Sfântul Apostol Andrei. 

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis, în anul 1995, că sărbătoarea Andreiului să fie însemnată cu cruce roșie în calendarul bisericesc, iar în anul 1997 acesta  a fost proclamat "Ocrotitorul României". Ziua de 30 noiembrie a fost declarată sărbătoare bisericească națională, și uite-ne cum am găsit motiv pe petrecere. 

 În concluzie, părinții Bisericii creștine, dorind să înlăture din conștința credincioșilor vechile tradiții păgane, au suprapus ziua de praznic a Sfântului Andrei peste o sărbătoare mult mai veche, geto-dacă - una legată de cultul lupului. Populația a asimilat sfântul creștin, propovăduitorul creștinismului în ținuturile de la Dunărea de Jos, dar i-au pus în spate și unele din atribuțiile zeului uzurpat. Numit în calendarul popular Sf. Andrei, Santandrei, Moș Andrei, Andreiu de Iarnă, acesta devine și patron al lupilor, un sfânt-moș care moare și renaște în perioada de celebrare a Anul Nou dacic.  

 Acestea fiind spuse, la mulți ani sărbătoriților zilei! 

Tu ce simți când spui acasă?

 Timpul n-are timp de irosit. Timpul e o victorie, te costă ceea ce ți-a dat. Iei viața în piept sau treci agale pe lângă. Trebuie să faci pace cu trecutul, că să-ți poți clădi rezistent viitorul. 

 Faci ce faci și te gândești la origini. Viața te-a dus pe străzi învolburate dar gândul ți-e acasă. Te gândești la locurile unde ai deschis prima dată ochii, la casa unde ți-ai petrecut copilăria, ori pur și simplu, la locul drag pe care îl consideri acasă. 

 Beau Taplin spunea frumos că “acasă nu este acolo de unde ești, ci este acolo unde îți e locul. Unii dintre noi călătorim întreaga lume în căutarea acelui loc. Alții, îl găsesc într-o persoană.” 

 Când spui acasă, inima trebuie să-ți salte de bucurie. Zâmbetul trebuie să-ți apară, ochii să-ți sclipească și fața să ți se lumineze. Acasă trebuie să-ți fie drag să vii, pentru că e locul cu amintiri dulci și miros de sărbătoare. 

 Acasă trebuie să fie bucuria cu care pleci la sute de kilometri distanță pentru o îmbrățișare.  

 Nicăieri nu-i că acasă cuprinde începutul și sfârșitul, locul în care te simți în siguranță, cuprinde familia, dragostea și liniștea. Acasă e unde ți-e sufletul, unde ți-e jumătatea. 

 Acasă e locul unde te-ntorci agale din concediu, ori unde grăbit vii de la serviciu. E locul unde pernele-ți miros plăpând a parfum când cazi frânt după o zi grea. E locul unde, când bagi cheia în ușă, cineva tresare, pentru c-abia așteaptă să vii.  

 Acasă e locul unde iarna miroase a scorțișoară și-a măr. Acasă e unde te primesc mereu cu brațele deschise și unde cafeaua e proaspăt râșnită. 

 Pentru mine, toate acestea înseamnă acasă. 

Tu ce simți când spui acasă? 

   

Factorul Fred de provincie

 Pentru cei care lucrează în vânzări, "Factorul Fred" e una din cărțile ce stau la baza autoeducării. Recomand cu încredere și celorlalți, deoarece, întotdeauna este loc de mai bine. "Factorul Fred", un bestseller scris de Mark Sanborn, este o carte care prezintă povestea unui factor poștal real, pe nume Fred. Acesta era (și se pare că încă este) angajat al US Postal Service, echivalentul american al Poștei Române. Însă Fred nu este un simplu angajat banal, plafonat, dintr-un serviciu de stat prost plătit și fără perspective. 

 Factorul Fred te face să te analizezi și să-ți dorești mai mult. Nu vorbesc din punct de vedere material, și pur și simplu îți dorești să evoluezi pe plan profesional. 

 În orașul ăsta mic de provincie, care m-a adoptat acum cinci ani, unde, dacă Bacovia ar fi venit, ar fi aflat într-adevăr ce înseamnă artă poetică simbolistă și adevărata valoare a verbului "plânge", atât de utilizat de el, rar se întâmplă lucruri noi. Toată lumea se cunoaște cu toată lumea și afli imediat noutățile.  

 Sau nu. Ieri mi-a fost dat să întâlnesc un factor Fred la Mangalia. 

 Am intrat, împreună cu soțul meu, în magazinul pentru amenajări interioare DAVIS DECOR, de pe strada Oituz a Mangaliei, cu dorința de a-mi cumpăra o ie. Cum iile sunt acum made în India, am renunțat, dar am făcut un "tur" al magazinului. Ne-am oprit în fața ușilor de interior, pentru că erau expuse modele destul de frumoase, și cum doar le priveam, nu ne interesa în mod special preț sau calitate. Eram încântați că, pentru o viitoare reamenajare a căsuței noastre, avem de unde să cumpărăm uși de interior care să nu fie de termopan. 

 După aproximativ 2 minute, ne-a abordat un domn destul de vorbăreț, și-a început să ne facă prezentarea ușilor, materiale, textură, cataloage, prețuri, structură, balamale, tot. A fost inutilă fraza stingheră rostită de mine, "știți, noi am intrat aici pentru ie, nu să cumpărăm uși", pentru el n-a contat, nu s-a oprit. A făcut prezentarea într-un mod elegant, deloc agasant și cu o răbdare extraordinară mi-a răspuns la toate întrebările. Era clar și pentru mine și pentru el că nu voi cumpăra atunci vreo ușă, însă pentru tot efortul lui, pe mine m-a câștigat drept client.  

 Eram deja descurajată de toți vânzătorii, dar mai ales de toate vânzătoarele care pufăie din nas dacă le pui mai mult de o întrebare, care trântesc dacă ai curajul să probezi mai mult de două produse, ori care te agasează și te complimentează fals, doar-doar cumperi ceva, și încercam să-l refuz cât mai politicos posibil, pentru a nu-l leza,  pentru că a depus atâta efort în a explica lucruri. 

N-a fost cazul de așa ceva, el a înțeles că deocamdată nu facem schimbări, noi am înțeles că există și vânzători care știu să-și facă bine meseria, pentru că la final am plecat cu un braț de cataloage, cu numărul lui de telefon și cu încântarea că l-am descoperit pe acest factor Fred atât de pasionat. 

Am si un banc referitor la situatia de ieri: 

"Un tânăr se mută într-un alt oraș și se duce să își caute de muncă la un mare supermagazin. 

-Ai oarecare experiență în vânzări?, îl întreba directorul. 

-Da, îi răspunse tânărul. Acasă am fost comis voiajor. 

 După o măsurare lungă din priviri, directorul îi îndrăgi pe băiat, hotărându-se să îi dea o șansă. Sfârșitul interviului: 

-Ei bine…incepi lucrul de mâine. Voi veni la închidere să văd cum te-ai descurcat. 

 Prima zi de muncă a fost grea, dar tânărul nostru a depășit-o. La ora închiderii, vine directorul și întreabă: 

-Câte vânzări ai făcut astăzi? 

-Una singură. 

-Doar una ?!!! Azi ai avut un singur client!!! Media forței noastre de vânzări este de 20 sau 30 pe zi. Cât de mare a fost vânzarea? 

-101.265 $ 

-101.265 $ ! Dar ce i-ai vândut? spuse directorul. 

-Prima dată i-am vândut un cârlig de pescuit de mărime mică. A doua oară unul mediu. Apoi unul mare. După aceea o undiță echipată cu mulinetă. L-am întrebat unde se duce la pescuit și mi-a răspuns: "La mare." I-am spus că pentru astă are nevoie de o barcă, așa că ne-am dus la departamentul de bărci și i-am vândut una cu motor dublu, Cris Craft. Apoi mi-a zis că nu crede că mașina lui, o Honda Civic, va avea forța să o tragă. Așa că l-am dus la departamentul auto și i-am vândut un Pajero 4X4. 

 Directorul era înmărmurit: 

-Vrei să-mi spui că unui tip care a venit aici să cumpere un cârlig de pescuit i-ai vândut o barcă și o mașină?!   

-Nu, nu, el venise să cumpere o cutie de absorbante pentru soția lui. Și atunci i-am spus: "Ei bine, din moment ce weekend-ul tău e stricat, n-ar fi mai înțelept să te duci la pescuit?"

Tanti Curățenie

 Nu cred că e o virtute, ba din contra, plăcerea mea pentru curățenie cred că s-a transformat într-un defect. Da, îmi place să fie totul la locul lui și n-am pretenții nefondate.
În Dobrogea, tărâm al multiculturalității, am auzit în mod special două lucruri despre moldovence: că-s rele de gură, da-s gospodine. Cu prima, mă descurc de minune, la a doua - work in progress. 

 În ceea ce privește curățenia, per ansamblu, sunt multe de zis, pentru că este percepută diferit de fiecare individ, de fiecare popor, apoi mai ține și de educație, chef, timp. În mod special, vreau să punctez curățenia din casă sau de la locul de muncă, mă rog, din spații închise, pentru că în spațiile deschise, știm deja cu toții ce rămâne în urmă după vreun 1 Mai Muncitoresc. 

 Dom'le, dar dacă ești plătit pentru un serviciu pe care trebuie să îl faci, e clar că vreau să îl faci cât de bine poți, aproape la fel de bine pe cât îl fac eu, și la nivelul așteptărilor mele. 

 Cunosc destule persoane care ori sunt "femei de curățenie", ori au trecut deja la alt nivel, pentru că și-au făcut o afacere profitabilă din asta, unele în țară, altele în afară, pentru ca ne-am emancipat  și acum avem pretenția că suntem și civilizați. 

 Nu accept sub nici o formă să-mi spui că-ți faci treaba pe jumătate pentru că nu ești motivat financiar. Nu accept "las' că merge și așa". Nu accept aroganța cu care unele dintre ele încearcă să se impună. Nu pot să accept să te prefaci că trebăluiești c-o mână-n șold ori plimbându-te c-o mătură leneșă, vorbind la telefon. Tanti Curățenie, nu te simți lezată sub nici o formă, dar îmi doresc să fie șters praful și-acolo în colț, chiar dacă nu se vede. Și-acel păianjen chiar nu-mi place, pentru c-am renunțat la insectar. Așa sunt eu, am ceva mai multe pretenții, dar realiste. Tu trebuie să mă-nțelegi și să-mi arăți că poți. Și nu, nu vreau ca pe geam s-apăra stele când îl ștergi, dar aș aprecia dacă amprentele alea n-ar fi acolo, în calea peisajului.

Trista mea copilărie, fără Facebook și Xbox

 Când ești născut până în '95 (maxim), când te gândești la copilărie, de cele mai multe ori ți se derulează rapid în minte filmul aventurilor avute. 

 Când eu am povestit unora ce minuni am făcut, majoritatea le-au asociat cu Amintirile lui Ion Creangă, și mai mereu mi s-a spus că nici nu încapea îndoială ca eu să fi fost vreun copil cuminte. Nici acum nu sunt vreo sfântă. 

 Mare parte din copilărie mi-am petrecut-o la bunici, la țară, iar una din activitățile preferate era aceea de a hoinări pe ulițele neasfaltate, ce miroseau au praf și-a iarbă proaspătă. Doamne, cât praf era! 

 N-aveam telefoane mobile, tablete sau Xbox, Facebook ori Instagram, dar aveam zile pline iar azi am amintiri frumoase. Blogul ne era oracol, iar în cel mai pretențios caz, jurnal pe vreun caiet dictando. 

 Cu prieteni la fel de inconștienți ca mine, mergeam la scăldat în apa Bistriței, și nu de puține ori ne-au prins în apă deversările de la Barajul Bicaz. Ni se părea interesant să înotam printre butucii de copaci aduși de râul învolburat, din amonte. 

 Râdeam cu poftă din orice și ne jucam în voie. Mâncam pe fugă și-o întindeam iar de-acasă. Eram mulți copii, uitându-mă în urmă îmi dau seama că viața ne-a despărțit, cu unii nu am mai vorbit de ani... 

 Îmi amintesc mereu de mamaia mea și de exigența cu care impunea treburile ce dorea să le fac. Și pentru că nu mi-a plăcut să mă supun, mereu încercam să mă eschivez. Într-una din zile, trebuia să alegem florile de tei, pentru a le pune la uscat pe iarnă. Mamaia rupea crengile de tei din copac, iar eu cu verișoara mea trebuia să rupem florile de pe crengi și să le punem pe ziare, la soare. Pentru că ne-am plicitisit după prima jumătate de oră, într-un moment de neatenție al bunicii, am luat crengile cu tot cu flori și le-am urcat iute în copac, și repede, repede, am fugit de-acasă, la joacă. Ce încântată a fost mamaia când a văzut ce repede am terminat treaba! Nu vrei să știi ce "premiu" am primit după câteva zile, când a văzut crengile urcate în copac! Măcar florile erau uscate. 😊

 O altă întâmplare care mi-e drag să o povestesc e cea legată de mersul la discoteca din sat. Pe vremea aia, nu se inventase clubul, asociații de la Fratelli erau încă studenți. Discoteca din vremea mea se ținea într-un fel de hală, puștimea mergea doar că să îi pândească pe adolescenții care ieșeau la agățat ori la întâlniri, ca apoi să-i șantajeze. Cu aceeași verișoară de care v-am povestit adineaori, mergeam și eu. Doar că ea avea voie să stea până la ora 23, eu până la ora 22. Era clar că nu puteam rata o oră în plus de distracție, și pentru că ai mei erau de neînduplecat, m-am gândit că cel mai simplu este să dau ceasul înapoi cu o oră. Nu doar m-am gândit, așa am și făcut, sâmbătă de sâmbătă, săptămâni la rând. Știi proverbul cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă? Exact așa mi s-a întâmplat și mie. N-am reușit sub nicio formă să fixez ceasul înapoi la oră corectă, iar bunica mea s-a dus duminică dimineață la biserică, în loc de ora 9, la ora 10. Imaginează-ți doar ce ședință cu bunicii am avut când s-a întors acasă. Dar tot nu m-a lăsat la discotecă până la ora 23... 

 Multe minuni am mai făcut cât am fost copil, probabil, dacă voi mai avea ocazia, voi mai povesti. Nu era pom fructifer care să reziste în calea noastră, deși în calea pomului, uneori, era stăpânul. Ne alergau oamenii cu bulgări de pământ ori cu vreo jordie și tot nu ne opream! 

 Viața fără Internet și fițe n-a fost deloc anostă. Mi-e tare drag să depăn amintiri ce-mi aduc mereu zâmbet pe buze și pot spune, cu mâna pe inimă, că mulțumesc vieții pentru clipele frumoase pe care mi le-a rezervat. 

Restul, e doar sarea și piperul. 

Ce spun eu și ce înțelegi tu

Ooo, câte sunt de spus pe tema asta! Și o să-ncep cu o poveste adevărată: 

O tipă merge la benzinărie să alimenteze mașina cu benzină în valoare de 20 de lei. Benzinarul, amabil, întreabă "de 95 sau de 98?" Tipa: "de 20" și au jonglat așa, întrebare-răspuns, până când fata

și-a dat seama că benzinarul se referea la cifra octanică, și nu la sumă. 😄

  

 Ne plângem mereu că spunem lucruri, iar cel de lângă noi înțelege taman pe dos. Te-asiguri că a înțeles cu un "daaa?" și realizezi curând că răspunsul era clar "nu". Ți-ai răcit gura degeaba. 

 De la banalele glume pe care le spui (poate cu haz) și nu-ți sunt înțelese, fiind nevoit să reiei, până la contracte prin care oamenii își pun pielea în joc, vorbele nu au același sens pentru toți. Din punct de vedere fonetic sau pur și simplu din neatenție, oamenii nu înțeleg ce vrei să spui, ori efectiv, nu vor s-o facă, pentru ca stiu ei mai bine.  

 Te enervezi, reiei, te calmezi, boscorodești mărunt în barbă și accepți că suntem diferiți. Apoi te detașezi, pentru că te obișnuiești să tot explici, te autoeduci ca să nu faci vreun accident vascular, și dai piept cu omul. Omul...care ar trebui să înțeleagă, mai ales dacă îi vorbești în acceași limbă, e atât de neatent și atât de surprinzător! Rămâi uimit când un animal reacționează mai bine decât umanul... Trist dar adevărat. Ajungi acasă și te-ntrebi, printre treburi gospodărești, dacă nu cumva greșești undeva, dacă nu cumva nu te exprimi destul de clar și de concis, dacă nu cumva ai tu o problemă de percepție ori exprimare. 

 Femeile n-au limbaj comun cu bărbații, ele explică, cer, pretind, ei aprobă și-o țin pe-a lor. Rămâi cu dezamăgirea că ai avut așteptări pe care deși le-ai comunicat, pentru nimeni n-a contat. 

 Profesorii spun ceva, elevii înțeleg altceva, pentru că "două" rimează cu "nouă", și neatenția e regina cursurilor. 

 Părinții nu se-nțeleg cu odraslele și viceversa, clientul nu se-nțelege cu vânzătorul, și uite-așa a apărut marketingul, care reușește să te facă înțelegi că ce-a vrut el să spună, e ceea ce-ai înțeles tu. 

 

Cum am devenit "Ziarul Financiar" de provincie

 Nu contenesc să mă mir de fiecare dată când intru pe blog și nu contenesc să vă mulțumesc pentru că mă citiți. Vă sunt recunoscătoare pentru fiecare feed-back, pentru fiecare "te-am citit, ce bine le zici", pentru fiecare "ce diferită ești pe blog, față de cum te știm noi".  Cum ar spune mamaia, "parcă nici nu mai pășesc pe pământ". 

 Între cărți, mail-uri, horoscop, calendar ortodox, rețete, Biblie, există și blogulcarenueduca, iar pentru mine e foarte important că va faceți timp și pentru asta. 

 În domeniul în care eu activez, Ziarul Financiar este un punct de referință și ne-a fost insuflat să-l citim, pe cât posibil, dimineața, la prima oră. Noutăți, fuziuni, vânzări, burse - afli și de acolo. Uneori timpul permite, alteori nu.  

 Zilele acestea, una dintre colege mi-a zis cumva printre picături, că deh, suntem ca-ntr-un furnicar: "eu Ziarul Financiar nu l-am citit niciodată, dar în fiecare dimineață intru pe blogul tău să citesc ce-ai scris." Și inima mea a jubilat. Mulțumesc! I love you! 

Trebuia să

 Trebuia să e noul dicton modern ce-a devenit o obligativitate cruntă pentru cel căruia îi este adresat. Trebuie, trebuie, atât de imperativ și foarte rar întrebăm dacă se poate. Îți sună atât de cunoscut și-l folosești mai des decât îți imaginezi. Trebuia să ai, trebuia să faci, si niciodată nu mă interesează dacă vrei. Tu trebuie.

 Trebuia să fii atent, trebuia să mănânci, trebuia să înveți, trebuia să ai diplomă, trebuia să ai loc de muncă, trebuia să te căsătorești, trebuia să ai un copil, și multe alte trebuia să-uri. Și toate astea trebuia să le faci tu, la timpul potrivit. 

 Ești cumva constrâns de societate să trebuiască să faci ceva, Altfel, nu ești în rândul lumii.  

 Pasiunea pentru lucrul făcut din suflet este tot mai estompată de impunere.  

 Dar este oare pasiunea o greșeală? 

 Pune pasiune în ceea ce faci și vei aborda mult mai lejer enervantul "trebuia să". Lasă pasiunea să-ți conducă sufletul și mintea, apoi vei fi mult mai detașat.  

 Cu siguranță, dacă te-ai asculta, te-ai înțelege. Ai înțelege că-ți poți modela viața așa cum ar trebui, și nu cum trebuie. Ai înțelege că greșeala te formează și te ajută să te dezvolți ca om. Trebuie să fii responsabil doar de ceea ce simți și doar de acțiunile tale. 

 Incearcă să-ți fii un bun prieten, să-ți fii un dușman corect, să-ți fii mama și tatăl pe care ți-l dorești, apoi vei folosi mai rar acel "trebuia să" pe care-l detești. Îl vei transforma în "ar trebui să" ori "ar fi bine să"... 

Azi primești "toleranță zero"

 Nu, dom'le. Nu mai suntem toleranți. Suntem orgolioși, suntem mândri și ne-am obișnuit să ni se cuvină. 

 Nu întorceam și celălalt obraz, Noul Testament este astăzi o chestiune total abstractă. 

S-ar putea să întorci, în cel mai bun caz, o privire ucigătoare, o dojană aspră, sau, în cel mai rău caz, un pumn. 

 Judecăm rapid și rar ne schimbăm opinia formată. Altruismul și într-ajutotarea ne sunt aproape străine. 

 Mare noroc avem cu sărbătorile de iarnă, ori cu cele de Paște, când se mai vehiculează stingher lozinca "trebuie să fim mai buni". Să ne-anunțați când se dă startul. 

 Nu mai tolerăm minciuni, prostie, indolență, indiferență. În general, nu mai tolerăm nimic. La cea mai mică greșeală începem războaie uneori nefondate. Ne-am săturat să facem lucruri în locul leneșilor și delăsătorilor. 

 De multe ori, toleranța se confundă cu răbdarea. Amintește-ți de câte ori ai spus răspicat "Nu mai pot tolera! Răbdarea mea are o limită!" Și ce-ai făcut? Ți-ai explicat încă o dată că toleranța reprezintă capacitatea de a permite cuiva să desfășoare o acțiune care te deranjează, cu toate că ai posibilitatea să o oprești și, culmea, ești și îndreptățit să o faci, dar totuși, nu acționezi întocmai. E oare al tău bun-simț care te împiedică, e slăbiciune sau ți-e rușine de rușinea celuilalt? 

 Putem tolera iubiri interzise, putem tolera relații între persoane de același sex, putem tolera multe alte lucruri, dar nu mai avem puterea să tolerăm nesimțirea. 

 Un psiholog spunea șoptit că "A tolera înseamnă a accepta comportamentul celorlalți îndreptat asupra noastră, cu efectele lui bune sau mai puțin bune în viață noastră." 

 Singurul efect bun al toleranței e împăcarea sufletească. În rest, te macini. 

Câștiga bani din vizualizarea de reclame

Dacă tot ești on-line și ai terminat de citit ce am scris până acum pe blog , îți ofer posibilitatea de a mai câștiga ceva.

Eu m-am înscris pe ceva site-uri ce plătesc pentru vizualizare reclame (prefer totuși ClixSense),pentru că acordându-i câteva minute zilnic, ai posibilitatea de a avea un câștig bunicel.

Asta presupune că trebuie să te înscrii pe site, click aici sau pe banner, completezi câmpurile din dreptunghiul mov și click pe Signup Now .

Pe adresa de e-mail pe care ai furnizat-o în câmpul de înregistrare vei primi un link de activare a contului. Dă click pe acel link și vei putea utiliza contul tău Clixsense.

O data logat, vei putea câștiga bani în mai multe feluri: fie vizualizând reclame, fie jucând ClixGrid, executând task-uri sau chiar folosind sistemul lor de oferte.

Cel mai simplu mod de a câștiga ceva bani sunt din vizualizarea reclamelor. Tot ce trebuie să faci este să dai click pe butonul „View Ads” (dreapta sus).

Îți apar aici reclame și va trebui să le vizualizezi pe rând. O dată ce vei deschide o reclamă, în partea de sus îți va solicita să alegi din mai multe imagini pe cea în care se află o pisică.

Acest lucru este necesar pentru a elimina trișorii, care folosesc programe care dau click automat. După ce vei alege imaginea corectă, va apărea un cronometru care va contoriza timpul de vizualizare, iar la final, vei fi plătit pentru reclama respectivă. Vei proceda la fel pentru fiecare reclamă în parte, până se vor epuiza.

ClixGrid este o altă metodă de câștig, un joc în care tu trebuie să vezi o reclamă și la finalul căreia ai șansa să câștigi un premiu. Pentru a juca, dai click pe butonul ClixGrid și îți va apărea un chenar mai mare cu o imagine pe fundal, care la rândul sau este împărțit în alte pătratele mai mici.

Pentru a intra în joc, trebuie să dai click pe unul din pătrățele, apoi se va deschide o reclamă iar când cronometrul va termina de contorizat, vei afla dacă ai câștigat sau nu. Vei beneficia de 30 de șanse în fiecare zi, sau mai multe, în funcție de ceea ce câștigi după cele 10 secunde.

Alte metode prin care mai poți câștiga bani cu Clixsense sunt completarea de chestionare sau „Surveys”, îndeplinirea de mici sarcini sau „Tasks” (de exemplu, să cauți ceva pe internet, să verifici albume cu fotografii sau să completezi una din ofertele lor „Offers”. Poți face acest lucru apăsând pe butonul dedicat secțiunii pe care dorești să o accesezi.

Spor!

Fiorul. Dincolo de perdea

 Amintește-ți acel fior care încă te face să tresari.
 O privire, un gând, o voce, un nume, o atingere, o adiere de parfum și te-nfiori. Retrăiești. Zâmbești complice, apoi te-afunzi în viață. Pare că nu-ți pasă, negi, ori, curajos recunoști lumii că iubești acel fior.
 Fără rețineri te dăruiești emoției pentru câteva secunde și oftezi în inimă. Năvalnice amintiri se contopesc și tresari iar. Uneori te simți vinovat că n-ai oferit totul. Alteori îți mulțumești pentru că te-ai dedicat trup și suflet.
 Confunzi iubirea cu ură, dăruirea cu răzbunarea, zâmbetul cu plânsul dar nu-ți pasă. Sufletul tău prinde putere. Ai buzele întredeschise. Savurezi amintiri dulci. Te scuturi iar și iar îți vezi de drum. Aproape îți auzi inima cum bate. E ca un drog. Revii fără voie să retrăiești. Te simți ca un naufragiat. Uneori fiorul vine cu o lacrimă ce-alunecă iute din ochi spre gât. Te ștergi repede, nu vrei să te vadă nimeni. Fiorul ți-e libertate, ți-e golul din suflet, ți-e furie sau ți-e liniște. Ți-e răsărit și apus, ți-e trecut și prezent, ți-e trădare și loialitate, ți-e mângâiere sau indiferență, ți-e pace sau război, dar nu ți-e niciodată suficient.
 Păstrează acea tresărire ce-ți coboară rece pe spate. Nu o opri, e acolo pentru tine. E pentru aduceri-aminte, pentru zâmbete sau lacrimi. E doar a ta.

Vreau să știi, dar nu vreau să spun...

Încă sunt aici... N-o să-ți spun niciodată, dar vreau să știi...

 Vreau să știi că-mi lipsești, că mi-e dor și c-am plâns, c-am căzut și renasc și mă zbat, dar nu vreau să spun că m-afund.
 Vreau să știi c-am trăit lângă tine atât cât mi-ai permis, dar nu vreau să spun că trăiesc pentru tine.
 Vreau să mai știi că inima mi-a urlat chiar și-atunci când nu am vrut să spun că mi-e greu fără tine.
 Vreau să știi c-aș fi vrut că tu să fi stat, dar n-am vrut să-ți spun să rămâi. Și să știi n-am avut curaj să fug și n-am cedat, dar totuși n-am luptat așa cu voiam.
 Vreau să știi c-am ascuns, c-am negat dar nu vreau să spun ce a fost de fapt.
 Vreau să știi că încă sunt aici pentru tine, dar nu vreau să-ți spun că te-aștept infinit.
 Vreau doar să știi că exist, vreau să știi că iubesc, vreau să știi că trăiesc...

De ce oamenii au așteptări?

 E greu să înțelegi de ce ai rămas atât de dezamăgit când tu ți-ai pus toată încrederea în om...Ți-a fost greu, dar ai continuat să dai credit persoanelor, deși te-au îngenuncheat de-atâtea ori...
 Ai plâns tăcut în întunericul nopții și ai jurat că te vei opri, că nu te vei încrede decât în tine. Ai renunțat la orgoliu și ai luat-o de la capăt. Și iar ai avut așteptări pe care nimeni nu le-a înțeles. O perioadă te-ai resemnat. Apoi ai renunțat. Apoi ai uitat și ai sperat că vei da timpului timp.
 Ai așteptat de la oameni să-ți plătească măcar cu aceeași monedă, și n-au făcut-o. Ba mai mult, au luat cuțitul și ți l-au înfipt bine în suflet, când tu pentru ei erai capabil să înalți catedrale. Ei nu au fost capabili să-ți deschidă ușa.
 Așteptările ți-au fost otravă. Te-au limitat și te-au făcut nefericit. Ai așteptat ca omul să nu-ți întoarcă indiferență, să vadă viața măcar la fel ca tine, dar n-a făcut-o. A preferat să pară că nu-nțelege și ți-a întors mutește spatele. Tu iar ai suferit.
 Ai avut așteptări și ți-ai imaginat tabloul cu omul care înțelege ce-i transmiți, și iar n-a înțeles. Te-ai resemnat iar și ți-ai transformat așteptările în speranțe. Ai sperat la zile bune, la oameni sinceri, la lucruri banale, și parcă dezamăgirea s-a mai estompat. Ai reușit să renaști când ți-ai transformat speranțele în dorințe. Ți-ai dorit atât de mult să nu pui preț pe lucruri și pe fapte, până când ai realizat-o și pe asta.
 Încet, încet, de la dorințe ai trecut la acorduri. Ai început să fii de acord cu sufletul și cu mintea ta, dar omul și-a văzut de drum și-a fost nepăsător. Ți-a dispărut entuziasmul.
 Ai făcut pace. Ai cerut din ce în ce mai puțin.
 Apoi ai devenit indiferent...

Cadó

Pentru că m-ați surprins plăcut, va ofer un mic truc pe care eu l-am descoperit de curând  ☺
Voucher în valoare de 10 lei pentru vizitatorii noi pe aoro.ro, ce poate fi folosit în decurs de o lună, că tot vine perioada cadourilor 😍. Un pop-up valorificat de un pasionat de IT.
Click aici

Despre soacre, nurori și viață de familie

Am acceptat cu drag provocarea scrierii unei postări despre soacre, așa că, voilá!

Pentru umanitate, soacra a jucat un rol esențial: ți-a dat omul cu care îți împarți viața, așa că pentru asta ar trebui să primească recunoștință din partea ta. Smerenia și capul plecat trebuie să fie un "must have" în relația ta cu aceasta.
Și totuși...

Potrivit DEX-ului, soacra e mama unuia dintre soți. Deci a unuia, nu a amândurora, nu îți imagina că te va iubi ca pe copilul ei. Pierzi din start. 
Te va analiza, te va critica, te va certa în funcție de interesul odraslei. Tu vei plânge, te vei măcina pe dinăuntru, vei suferi și-ți va veni mereu un zâmbet în colțul gurii când îi vei spune jumătății tale un dulce "să te duci la mă-ta!".
 Tocmai pentru că soacrele au jucat mereu un rol important în viața de familie, românii le-au creat proverbe, bancuri, aforisme și zicători, și nu prea puține vorbe de bine. În mediul rural, soacrele au rămas, în mare parte, "poame acre", pentru că așa au prins, așa au văzut, așa continuă să fie. În mediul urban, relația noră-soacră a fost ușor-ușor dezamorsată de vâltoarea în care se trăiește. Între job-uri, cumpărături, concedii, mese în oraș, apar mai rar săgeți otrăvite, majoritatea soacrelor încercând să fie cât mai apropiate de nurori și să nu mai perpetueze tradiționala disensiune, unora le place liniștea, altora nu.
 N-am înțeles niciodată secretul prin care soacrele mari câștiga pe plan malițios, în defavoarea soacrelor mici, însă sperăm la revanșă. Probabil de-aia nici n-am întâlnit mulți bărbați care să se plângă de soacre, luptă mamele lor pentru ei. 
Oricum ar fi, pentru cei care urmează să se căsătorească ( pentru cei căsătoriți este posibil să fie nițel târziu ), recomand cu încredere Soacra cu trei nurori a lui Ion Creangă (click aici), pentru o amplă dezvăluire a fișei de post a făpturilor care, vrând-nevrând vor intra în viața lor. Mie nu mi-a trebuit, dar am venit totuși cu temele făcute dacă tot de la Humulești la Piatra Neamț era o aruncătură de băț - nu se știe niciodată.
"Cine are să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească" n-am putut spune niciodată, cu referire la soacra mea. Ea e cea care nu confirmă regulă, pentru că a vrut mereu să fie ceea ce pentru ea n-a fost soacra ei. Soacra mea chiar e a doua mamă. Dar nu zic "hop".

Te rog, iubește-mă!

 Iubește-mă cu mâna dreaptă, mâna cu care mă mângâi și mă faci să mă simt iubită lângă tine.
 Iubește-mă cu mâna dreaptă, cea cu care îmi deschizi ușa când vin cu drag acasă alergând pe scări pentru o îmbrățișare.
 Iubește-mă cu mâna dreaptă, pe care adorm în nopți târzii când ești lângă mine să mă-nvelesti.
 Iubește-mă încet în agitație și cald între oameni reci și sincer când lumea minte. Iubește-mă tăcut pe străzi aglomerate. Iubește-mă agale și lasă-mi timp să te iubesc. Iubește-mă fără frică și ascultă-mi inima cum tresare.
 Iubește-mă cu demnitate, chiar dacă lumea ți-e împotrivă. Iubește-mă cu ochii închiși.
 Iubește-mă la fiecare plecare de-a ta, dar iubește-mă ca la început.
 Iubește-mă desculț în casa asta care ne-a devenit altar, iubește-mă cu miros de cafea. Iubește-mă cu vorbe dulci șoptite. Iubește-mă când sunt toți, ca și cum am fi doar noi. Iubește-mă ca în povești, ca-n filme, ca în realitate, iubește-mă cum vrei, dar fă-o din toată inima.
 Iubește-mă printre lacrimi și mai presus de cuvinte. Iubește-mă în zilele mele proaste, când doar de asta am nevoie.  Iubește-mă cu mâna goală, pentru că nu în cadouri îți măsor iubirea.  Iubește-mă așa cum nimeni n-o mai face.
 Iubește-mă cu mâna stânga, pe care-mi porți dragostea, dar te rog, iubește-mă!

Cine te-a făcut om mare?

  Dacă ai ascultat melodia Deliei, cu siguranță te-ai uitat peste umăr, în trecutul tău, să rememorezi cine te-a ajutat să ajungi omul de astăzi. Ți-ai amintit de dăruirea cu care părintii ți-au fost alături, ai pomenit clipele dulci alături de bunici și momentele haioase cu prietenii.
 Ai crescut alergat de mamă poate cu vreun papuc atunci când considerai că respectul poți să-l oferi altădată și ai evoluat trecând prin toate dezamăgirile adolescenței. Ai iubit, ai plâns, ai oferit și uneori ai fost rău.  Ai dramatizat, ai luat în derâdere problemele și acum ești ditamai omul. Ai diplome și experiență. Acum știi ce vrei. 

  Dar dacă la baza dezvoltării tale a stat în mare parte familia, la mezanin găsesti sigur dascălii.   

  Și am concluzionat de ceva timp: profesorii nu sunt buni, nu mai sunt ce-au fost. Poți să mă contrazici cât vrei.  

  Profesorii nu sunt buni pentru că și-au sacrificat timp pentru a te face să descoperi ce e mai bine pentru tine, pentru că au încercat să te ințeleagă și să-ți formeze un rost. Profesorii sunt inutili pentru că tu, dragule, ești repetent la cei șapte ani de acasă, pentru că în mintea ta primează alte valori.   

  Profii ăstia, așa cum le spui, nu-și dau interesul, pentru că societatea cultivă indiferența, iar ei incă nu se pot adapta. Și pentru că de multe ori, iPhone-ul tău are valoare mai mare decât leafa lor, dar ei încă îți explică unde să pui corect cratima. 

  Pentru dascălii ce confirmă că "omul sfințește locul", cinste lor!  

Dorul doare

Ce fac eu atunci când nu râd? Uneori citesc, alteori scriu. Apoi dansez și cânt. Și cicălesc. Și plâng. Uneori radiez. De foarte multe ori mi-e dor.
 Și din păcate, viața nu vine cu instrucțiuni pentru dor. Nici măcar cu garanția că dorul nu va reveni. Ce sentiment ciudat, ce stare de spirit, ce amalgam de trăiri, ce necesitate...Ce faci când nu poți da timpul înapoi să îmbrățișezi oameni dragi, să zburzi, să râzi? Devii egosit...când ți-e dor, retrăiești ce ai simțit odată.
Uneori dorul arde și mistuie. Uneori doare până la lacrimi. Când dorul trece, rămân amintirile frumoase.

Perfect despre imperfect

 Ce ți-e și cu perfecțiunea asta... Un simplu cuvânt și atâta bătaie de cap...
 "Machiajul perfect", "rochia perfectă", femeia perfectă" , "jobul perfect", perfect, perfect, perfect greșit.
 Tot mapamondul aleargă după perfecțiune, însă nimeni n-o atinge. Și nici nu trebuie.
 E suficient să știi ce te motivează și să înțelegi că și eșecul e un lucru perfect, făcut greșit.
 Perfect pentru mine poate fi imperfect pentru tine, ochii privitorului decid asta. Însă ni se insuflă de către părinți, apoi de către dascăli și chiar de către societatea în care uneori agonizăm, că trebuie să tindem spre perfecțiune. Ni se creează idealuri de oameni și fapte ce devin un sine-qua-non cotidian.
 Nu fi un stereotip obsedat. Bucură-te și mândrește-te cu lucrurile imperfecte din viața ta, pentru că tocmai ele vor fi amintirile de mâine. Nu lasă perfecționismul să stea la baza neîncrederii în tine. Știu că nu vrei să pierzi puncte în ochii celor din jur, însă ai obosit.
 Oprește-te!

O săptămâna de blog

 Dimineața de duminică a început surprinzător pentru mine, pentru că am depășit o mie de vizualizări ale blogului într-o săptămână, ceea ce mi se pare minunat, pentru că nu m-am așteptat. Vizitatori din toate colțurile lumii, uniți-vă!
 Vă mulțumesc pentru că v-ați răpit din timp pentru a-mi citi gândurile, mulțumesc pentru fiecare share sau like. Mulțumesc pentru feed-back-urile primite, pentru încurajări și aprecieri!
 Împart cu voi statistica blogului

Căsătoria în secolul XXI

 Da, da, mi s-a mai spus, abia m-am căsătorit, sunt la început, am timp să mă schimb. Dar ne știam de nouă ani, iar de patru locuiam împreună, deci cred că dacă până acum am rămas pe-același macaz, va fi greu să cedez. Mi s-a spus că mă voi schimba cu siguranță, că timpul trece și apare obișnuința, că dragostea se diminuează, la fel ca răbdarea.
 Mă plâng mereu de cât de rudimentară e gândirea unora, de cât de mult adoră să trăiască în trecut, cât mai aproape de Evul Mediu. Mă plâng de șabloane, de efect de turmă și în special, mă plâng de delăsare.
 Nu, nu, nu accept acele femei care, o dată văzute cu patalamaua de la Starea Civilă în mână, uită să fie femei. Uită să fie doamne. Uită să se aprecieze, să trăiască, să se bucure.
 Din suflet, mulțumesc Divinității că în jurul meu am mulți oameni care țin propria persoană, și-și fac timp pentru ceea ce le place, indiferent de orizonturi.
 Delăsarea de după căsătorie rămâne un mit sau realitate cruntă? Avem idei preconcepute ce ne împiedică să trăim viața așa cum ne-o dorim, sau cum ne-o imaginăm înainte de mariaj.
 Involuntar, îi întâlnim pe cei ce vor cu toată ființa lor să afle de ce tu încă radiezi după nuntă...
 "Ce sens are să te machiezi dacă tot te-ai măritat?" Adică... de ce mai dăm banii pe boieluri, după am pus mână pe EL? Pentru că arăți bine, pentru că ești îngrijită, pentru că te simți bine în pielea ta (ca în reclamă).
 "De ce să mai merg la sală? Sunt femeie măritată acum, ce-mi mai trebuie?" Exact. Fă-ți viză de flotant în frigider.
 "De ce să-ți cumperi bijutetii/haine, că, vorba aia, ești femeie la locul tău?" Aham, să ne-mbrăcăm într-un sac de rafie zic. Să lași toată feminitatea acasă. Mai bine ca Eva.
 "Cum să nu gătești de 'nspe ori pe săptămână, că, nah, acum ești femeie de casă?" Pentru că și înainte de căsătorie mâncam în oraș, pentru că programul de serviciu nu se schimbă o data cu noul nume, pentru că uneori n-am chef.
 Așa e, ador femeile ce continuă să trăiască deși au verigheta pe deget.
 Căsătoria e o împlinire, e puterea de a merge de mână cu persoana aleasă, până la capăt.  Căsătoria nu înseamnă doar o relație de a da și a lua - tu dai și eu iau, căsătoria e în doi.  Căsătoria nu înseamnă doar cratițe, rufe de călcat și geamuri de șters. Viața de după căsătorie e așa cum vrei tu să ți-o faci. Căsătoria nu e captivitate.

De unde vin întrebările indiscrete?

 Trăim în comunitate și asta înseamnă cunoaștere. Înseamnă să te ințelegi, să te descoperi, să te adaptezi la traiul în colectivitate, să cunoști persoane, să te integrezi, să socializezi. 
 Într-o lume în continuă mișcare, suntem des nevoiți să schimbăm orașele sau țările în care locuim, și-atunci o luăm de la început...integrare, socializare, cunoaștere. Avem nevoie de empatizări, de imbrățisări și sfaturi, de batiste cu care să ne steargă cineva lacrimile și de oameni dragi ce ne sunt alături necondiționat, în momente grele. Un simplu "ești bine?" e ca un pansament când e spus din suflet, de persoana potrivită. 
 Ce faci însă, atunci când "lumea" intră în viața ta fără să bată la ușă? Cum reacționezi când necunoscuții pun întrebări personale? 
 Românii, bănuiesc sătui de întrebări "ciudate" le-au divizat în două categorii: întrebări bine intenționate, și așa-zisele întrebări "de neam prost", sau, numite pretențios, întrebări indiscrete.  
 "Te-ai căsătorit?" , "Dar de ce te-ai căsătorit?" , "Cum, nu te-ai căsătorit nici acum?" 
 "Un copil pe când?", "Doar un copil, când îl faci pe al doilea?", "Nu ți-e greu cu doi copii?" 
 Cu siguranță am fost cu toții exasperați de un moment-dat, de impulsivitatea oamenilor în a pune întrebări inutile, și cumva, din politețe, ne simțeam obligați să răspundem. Care este totuși scopul acestora? Unde rămâne discreția și bunul simț? O fi simplă curiozitate sau dorința de a pune pe cineva în dificultate?  
 Am observat că acești "curioși" sunt ori persoane mai în vârstă, care uită de faptul că vremurile s-au schimbat, ori persoane ce au căpătat în timp frustrări, ce poate râvnesc la viața celui pe care îl interoghează fără oprire,  iar ceea ce li se întâmplă altora e doar un subiect nou de dezbatere. 
 Din păcate, mai avem mult de lucrat la ceea ce înseamnă reținere și ponderare. Încă ne lăudăm cu mici victorii, încă dorim că ego-ul nostru să iasă în evidență. Încă avem de înfruntat dorința colectivității de a te ști "în rândul lumii" iar simpla abatere de la tradiție, naște nonconformismul atât de blamat. 
 Nu, nu e nonconformism căsătoria din dragoste la momentul potrivit, cum nu e noncomformism faptul că alegem să nu avem copii atunci când societatea decide că este oportun.  
 Încă putem discernce când să ne abatem de la regulă.  E gratuit.  

Cine suntem noi?

"Eu sunt eu și tu ești tu. Și crede-mă, e diferență!" 
 Acesta este un motto pe care-l folosesc și  in care mă regăsesc de ceva ani, pe lângă acela cu "Dumnezeu le crează și mi le da să le încerc" :) 
 Dar cine suntem noi cu adevărat, dincolo de cifre, nume și naționalitate? Cine suntem noi dincolo de măștile ce suntem uneori obligați să le purtăm, dincolo de vorbe ce le-aruncăm inutil?  
 Suntem dragostea părinților și genele străbunilor, suntem cei șapte ani de acasă, suntem diplomele pe care le-am adunat în ani, suntem ceea ce primim de la lume și prieteni, suntem autoeducare și autocontrol. Suntem tradiție și ritualuri, horoscop și religie, dar ni se insuflă din copliarie că trebuie "să fim cineva".  Suntem funcția pe care o avem la locul de muncă și oamenii simpli de la masa din bucătărie. 
 Și totuși... 
 Suntem persoanele în pijamale, ce stăm camuflate între pernele moi în serile târzii, reflectând la ce a fost ori ce-am făcut. 
 Considerăm că suntem dragoste pentru cine merită și uragan pentru cine îndrăznește să ne rănească. Conviețuim tăcuți ori răzvrătiți, animați doar de ce viața ne oferă. 
 Suntem conștiință și cunoaștere, ignoranță și raționalitate, frică și curaj. Acționăm uneori sub impulsul verdictului decisiv, iar uneori reacționăm după multe analize molcome. 
 Suntem tăcuți ori guralivi, calmi sau agitați. 
 Suntem lacrimile vărsate pe-ascuns când avem timp de un film ce ne atinge sufletul, suntem zâmbetele complice oferite celor dragi, suntem pasiune, iubire și dor. Suntem amintiri și idealuri. 
 Pentru unii suntem totul, iar pentru alții nu suntem nimic... 

P.S.  Și dacă aveți un moment de răgaz, vă invit să mai descoperiți cine suntem noi, aici  

Tu pentru cine te sacrifici?

 Mă-ntreb adesea "ce înțelegi tu prin sacrificiu"? Putem da drept sinonim "efortul" ori "compromisul" pentru "sacrificiu"?  
 Pentru mine, sacrificiul nu e o jertfă, e o alegere. Văd asta ca atu egosit, ce este perceput diferit de fiecare dintre noi. Dacă pentru mine este un sacrificiu să renunț la matinala-mi cafea, tu poți vedea acest lucru ca o eliberare din monotonie.  
 Ne naștem prin puterea sacrificiului cuiva, deși, cu-n zâmbet în colțul gurii, mamele spun că e dorință.  Sacrificăm păpuși și mașinuțe în copilărie, pentru a nu pierde amici ce promit a fi pe viață. 
 Sacrificăm apoi prieteni sau iubiri, atunci când adolescența ne trage de mâneca, și credem că prima dragoste va fi și ultima.  
 Sacrificăm uneori părinți când le spunem cu inima tresărind de bucurie că ne urmăm ursitul, că mergem mână-n mână cu persoana aleasă până la sfârșit.  
 Dar cel mai dureros este atunci când, deși capabili a-i sacrifica pe toți, ne sacrificăm propria viață, propriul suflet. Mizăm mereu pe "mie nu mi se poate întâmpla", dar totuși se întâmplă. 
 Observ des femei ce-și uită-ntr-un sertar închis fericirea de dragul copiilor, deși cel cu care sperau să îmbătrânească, adesea întinerește lângă altcineva. Se mint nădăjduind c-al lor odor "va înțelege mai târziu".  
 Mai rău de-atât, cred, poate fi doar atunci când renunți la tine de dragul beneficiului material. Sacrificiul devine un "modus vivendi". Spiritual ești mort. Mori în fiecare zi. Mori la fiecare vorba sau atingere a persoanei lângă care ești obligat să stai, pentru că așa ai decis. Pentru că ai ales să te sacrifici. Viața ta nu mai are sens, pentru că tu ți-ai stabilit deja un ideal, un obiectiv uneori efemer, pentru care ai ales să lupți, dar ai renunțat la ceea ce este mai important: la tine. 
 Constatăm des că sacrificiul nu rentează. Realizăm târziu că nu merită să-ți vinzi timpul pe bani, că nu merită să adormi în lacrimi pentru o relație care nu te împlinește, că nu ai nici un beneficiu când familia nu îți este alături. Discerne.  
 Tu pentru ce, sau pentru cine te sacrifici? Tu pentru ce îți spui necontenit în minte "trebuie s-o fac și pe asta"? 

Grăbeli

Trăim cu intensitate, indiferent dacă suntem în orașe mici, mari sau megalopolisuri. Facem din viața monotonă o aventură, trecem prin filtrul minții noastre evenimentele și ne schimbăm rapid obiectivitatea în subiectivitate, transformându-ne imediat în mici judecători ce dau verdicte tranșante. 
 Ne grăbim. Mereu. Spre serviciu, spre școală, spre casă, spre mall, spre biserică, spre o lume pe care o vrem mai bună. Ne grăbim chiar și pe Internet, atunci când o pagină web nu se încarcă în cele două secunde de răgaz pe care i le dăm, și închidem îmbufnați browser-ul.  
 În graba noastră călcăm în picioare sentimente, trăiri și uneori repezim oameni cu un "n-am timp acum" spus alergând.  

 Văd azi adolescenți ce se grăbesc spre nicăieri, uitând să spună "bună ziua", "la revedere", "mulțumesc". Sunt oamenii de mâine ce vor suferi când uși le vor fi trântite în nas.  
 Văd azi oameni maturi ce-n goana lor evită și să te privească în ochi, bombănind supărați, că se grăbesc. 
 "Să văd dacă am timp" a devenit deja un motto. Da, știu, probabil încă încercăm să înțelegem dacă ceea ce am auzit despre comprimarea timpului e o chestiune iluzorie sau o realitate cruntă. Ne-am obișnuit deja cu ideea că timpul "zboară", că zilele trec rapid, că anii se scurg galopant. N-avem timp de dogme și paradoxuri. Începem să percepem viața așa cum vine, fără prea multe analize și rare sunt momentele în care suntem dornici de schimbare. Devenim anoști în graba noastră uneori inutilă. Arareori, vreun răzvrătit întreabă retoric "da-n comunism de ce nu se mai grăbea nimeni"? Rămânem indiferenți, poate zâmbim și hălăduim mai departe. 
 Și totuși, ce bine e când ne oprim...Când stăm stingheri pe malul mării la un pahar de vin, pe vârful muntelui la un ceai cald ori dezmierdați de razele soarelui oriunde găsim de cuviință că ne e locul.  
 Merită oare atâta grabă?
 Merită oare să pierdem oameni, iubiri, trăiri mânați de o zoreală ce-am vrea parcă s-o savurăm pe îndelete?

De ce Blog?

 Hmm...cine sunt eu?  

 Sunt un fel tu, și-un fel de eu mai avansat. Sunt tot ce-am vrut să fiu și n-am putut, sunt tot ce-am vrut să devin, sunt dintotdeauna aici.
 Sunt o femeie fără prea multe pasiuni dichisite, cu defecte, cu calități, cu zile bune și rele. 

 Dar scriu. Iubesc. Și Scriu. 

Dintotdeauna, am scris. Și-am revenit la blog din pasiune, pentru că nimic nu era suficient de atractiv pentru mine.
 Blogul care nu educă nu are rolul de a-ți da lecții de viață sau de a ține prelegeri lungi. Te voi critica, te voi iubi, te voi desfăta la un pahar de vin, sau te voi alinta la o cafea proaspăt râșnită. Cititorule, de te vei simți lezat, pleacă. De voi empatiza cu tine, revino.  
 Blogul care nu educă vrea să fie o variantă mai avansată a Blogozaurului din adolescență, unde scriam copilărește evenimente cotidiene. Blogul care nu educă nu e întotdeauna pentru tine. E pentru mine.