A doua șansă

Nu, nu ești a doua opțiune pentru nimeni. Nu trebuie să fii!   

Nu, nu ești o alegere din comoditate, cum nu ești nici un premiu de consolare. 

Tu ești tu. Mereu tu. Cu calități și defecte, cu râs puternic sau plâns suspinat, tu trebuie să fii autentică. 

Tu ești ceea ce cineva și-a dorit cu adevărat, nu "mai bine decât nimic". 

Uneori te retragi pentru că vrei să te mai gândești. Uneori te retragi tocmai pentru că te-ai gândit. 

Și nu, nu mai tânjești după lacrimi reci, ți-au ajuns! Nu mai suspini după o îmbrățișare, acum răspunzi cu zâmbet. Nici nu îți mai lipsește acea privire caldă, acum îți este indiferentă! 

Ți-ai șters din suflet suferința și-acum radiezi. Ai înțeles importanța lucrurilor care contează pentru tine și chiar dacă nu-s mereu în favoarea ta, le-ai acceptat. Ai iertat și ți-ai eliberat teama. 

Ți-a fost frică să nu greșești și te-ai temut de viață. Acum ești gata să-ți asumi greșeli. Acum viața are alt sens, o vezi prin alți ochi. 

Și dacă n-a știut pe cine să aleagă, să nu te aleagă pe tine, nu trebuie să vrei să fii o șansa din multe altele! 

MamaFest de Paște

Pentru că iubim frumosul, pentru că iubim hand-made-ul, pentru că vrem să oferim lucruri minunate dragilor noștri, mergem între 31 martie-1 aprilie, la Tomis Mall, etajul 3, să ne delectăm la Mamafest. 
 
 Dați sfoară-n țară, să nu rateze nimeni minunea!

Bunică-mea și parentingul, baba și mitraliera. Oare?

Știu că nu va citi niciodată postarea asta. 

Nu are Facebook, nu are Instragram, adresă de e-mail. Nu are nici măcar smartphone, nu primește notificări, nu are agendă organizată. Cu toate astea, niciodată nu uită zilele de naștere, onomasticile și evenimentele importante pentru noi. Ne sună să ne colinde, să ne audă, să ne dojenească, să ne spună cât de dor îi e și cât de mult ne iubește. 

Ea este bunica mea. 

Dac-ar fi cunoscut-o, doctorul Rudolf Dreikurs (ăla de-a scris "Cum să crești copii fericiți"), ar fi avut un izvor de inspirație. 

În ultima perioadă, am tot citit diferite cărți despre parenting. În mare parte aceeași Mărie, uneori puțin photoshopată. 

M-am regăsit și-am regăsit-o pe mamaia în multe situații. Nu are studii superioare și nici nu-i vreo somitate. Ei îi veneau natural, n-avea nevoie de îndrumări. Cu certitudine nu s-a gândit că va crește copii frustrați. A avut mereu curaj să spună "nu", deși erau destul de rare momentele de acest fel. Acționa cu sufletul, cu mintea și c-o dragoste pe care acum o conștientizez și mai mult. Alteori, acționa și cu câte-o spumieră cu care mă alerga, pentru că-mi plăcea enorm s-o tachinez, s-o enervez. Cu siguranță n-a fost perfect, dar în ochii mei așa părea. 

Ce tantrumuri, ce pusee...habar n-avea de ele și cred că nici acum nu știe dacă o întrebi. Le-a depășit cu zâmbetul pe buze, poate cu lacrimi, cu poveștile pe care mi le spunea de zeci de ori fără să strâmbe din nas, cu încurajări sincere atunci când eșuam. 

Mereu avea timp, timp pentru noi, pentru musafiri, pentru gospodărie, pentru joacă, pentru tot. N-a mai fost în depresie, deși n-avea nici lux și nici tehnologie. N-am auzit-o nici măcar o dată că nu mai poate. 

Cu siguranță uneori exagerăm cu perfecționismul ăsta modern. Cu siguranță avem deprinderi bune cu care am pornit în viață, deprinderi ce ne-au fost insuflate cu drag și stoicism. Cu siguranță putem îmbunătăți viziuni. Cu siguranță ar trebui să ne mai întoarcem privirea și către perioada în care noi am crescut, nu toate metodele de atunci sunt depășite... 

Ce știi tu?

De câte ori n-am rostit întrebarea asta...uneori nervoși, alteori plini de dispreț, ne-am crezut superiori...N-am prețuit povețe și n-am pus preț pe tristețea celui de lângă noi. Am trecut pe lângă lume adânciți în gânduri și griji. Și-apoi ne-ntrebăm... 

Ce știi tu, mamă, despre viața de adolescent, despre dragostea neîmpărtășită la liceu și prietenii ce se termină în zori? 

Ce știi tu, tată, despre secretele iubiri, despre lacrimile de pe perna mea, atât de reci și amare, despre copilăria care-a trecut ca vântul? 

Ce știi tu...despre durerile acelea tatuate care n-or să se șteargă niciodată? Ce știi tu despre lacrimile suspinate pe ascuns, despre întrebările fără răspuns ale unui destin preaputernic, pentru care nu poți face nimic, despre nopțile în care somnul ți-e dușman? 

Ce știi tu, străine...despre un zâmbet recitat când inima e străpunsă de-o teamă constantă, de-o neliniște sufocantă, de incertitudinea zilei de mâine, de cât de mult îmi tremură mâinile? Ce știi tu despre viața asta pe care cu greu o accept, despre inima ce-mi tresare în piept, de ceea ce n-o să uit niciodată? 

Tu, judecătorule de vieți, ce știi despre toate dățile în care simt că mor când urletul nu mi-e înțeles, ce știi tu despre o liniște plină de spini, de acei ochi prin care văd sfârșitul? Ce știi tu de zilele acelea care toate par la fel, în care mereu aripile-s tăiate? 

Ce știi tu...de un zâmbet ce te-ajută să nu te-neci în marea de probleme? 

Tu doar vorbești...vorbești și judeci...dar ce știi tu? 

Spune-le celor dragi că îi iubești. Inimioarele trimise pe whatsapp nu au nicio valoare

Ne-am ultra-tehnologizat, în orice domeniu primează aparatura. O fi bine sau nu, rămâne de văzut.  

Din păcate însă, relațiile interumane s-au degradat. Petreci mult timp on-line, indiferent dacă îți citești sutele de mailuri, verifici noutățile de pe rețelele de socializare sau porți vreo discuție rapidă pe WhatsApp. Ești în goană după like-uri, în loc să alergi pentru o îmbrățișare. 

Ești mereu într-un du-te-vino haotic între serviciu, copii, cumpărături, treburi casnice. Îți întâlnești din ce în ce mai rar familia sau prietenii pentru că timpul ți-e limitat. În cel mai fericit caz, îi vizitezi rapid pentru că mereu apare și altceva de făcut.  

Nu ți-ai mai ținut mama în brațe așa cum o făceai altădată și nu pentru că te-ai maturizat, așa s-a schimbat societatea. Te grăbești. Ți-ai repezit copilul pentru că ești afundat de grijile de la serviciu,  ești stresat de plata facturilor, de dorința de a-i oferi un viitor mai bun, care, ce să vezi, se-ntoarce împotriva ta. Pierzi momente prețioase. Cu prietenii bei rapid o cafea și-apoi îți continui mișcarea browniană. Bunicii sunt ultimii cu care ai avea posibilitate să discuți...ei n-au nici WhatsApp și nici Facebook, dar știu mereu când e ziua ta, deși nu le-ai mai trecut pragul de mult. Și nu ți-au dat ignore. 

Oprește-te!  

Spune-le celor dragi cât de mult îi iubești. Spune-i familiei că-i mulțumești pentru omul care astăzi ai devenit. Spune-le prietenilor că îi apreciezi pentru toate momentele când ți-au fost alături necondiționat. Ridică-ți fruntea din neliniștile ce te apasă și-aruncă un ochi către cei  pentru care contezi. Recunoștința face bine la suflet și la minte. Inimioarele trimise pe WhatsApp nu au nicio valoare.  

Nașii - familia pe care ar fi bine să ți-o alegi corect

Există un ciclu al vieții: ne naștem, studiem, ne îndrăgostim, ne căsătorim, dăm naștere copiilor, îi creștem, iar apoi ne luăm la revedere de la tot. Desigur, ordinea evenimentelor nu este obligatorie.  

Cu toate acestea, o atenție deosebită trebuie să acordăm persoanelor cu care dorim să pășim în viața de cuplu, cele pe care le dorim alături: nașii. 

Când ți-i alegi, ar trebui să o faci atât cu sufletul, cât și cu mintea. E inutil să-i iubești tu, să-i vrei tu, dacă sentimentul nu este reciproc. Zadarnice încercări de a-i mulțumi, când nepăsarea, delăsarea și minciuna reprezintă cartea lor de vizită. Alege-i deschiși la suflet, nu la portofel. Alege-i și transformă-i în familia ta de preț, cu care să-mparți bucurii și necazuri deopotrivă. 

Da, da, știu, nu ai de unde să-i cunoști în amănunt, oamenii se schimbă. Nu are sens să-ți reprimi trăiri sau vorbe doar pentru a face altora pe plac. 

Ai face bine să-ți alegi acei nași care să-ți fie alături când ai nevoie, cu care să te poți sfătui fără teama că ești judecat, cu care să stai la masă cu inima deschisă, fără să te gândești că deranjezi, indiferent dacă mănânci un pate sau caviar, bei suc sau șampanie. 

Ai face bine să ai ca nași prieteni de suflet și vârsta să nu fie un criteriu după care să te ghidezi. E inutil să-i vrei maturi, când poate chiar tinerețea e cea care-i va face să te-nțeleagă mai ușor. Renunță când ți se pun condiții peste care nu poți trece ori pe care nu le poți accepta. Renunță când, cu nonșalanță, ți se spune că, în cazul unei evenutuale despărțiri, își vor banii de dar înapoi. Renunță când auzi că te critică în tot orașul, fără a avea curajul să-ți spună aceleași lucruri privindu-te în ochi. 

Ai face bine să vezi în compania lor o regăsire, un moment de liniște ori haos vesel, să-ți placă să trăiești momente lângă ei, nu să stai ca pe ghimpi, așteptând să scapi, să pleci. 

Ai face bine să-ți alegi nașii care nu cred în superioritate, în impulsivitate și nu-ți instaurează dictatura în familie. 

Ai face bine să-ți alegi nașii pentru care ai fi dispus să-ntinzi și tu o mână cu care să dai, nu doar să iei. 

Alege-ți nașii de care să fii mândru, să le poți mulțumi oricând, să te gândești la ei cu zâmbetul pe buze. Așa, ca ai mei.  

Când ești și snob și fudul

Snob = persoană care respectă și imită tot ce e la modă.

Snobul este, s-o spunem din capul locului, elegant, fermecător, plin de superioritate, dar insuportabil pe termen lung. El nu există pentru el însuși, ci pentru ceilalți, pentru că un snob “cu vocație” nu e niciodată preocupat de sentimentul ratării, nu cade pradă melancoliei sau altor frămantări sufletești. 

O formă extremă de snobism este narcisismul, manifestat atunci când omul este marcat de grandoare, de nevoia de admirație, fiind preocupat de putere și de prestigiu. Cu toate acestea, un snob este persoana care se joacă cu imaginea sa fără a avea profunzimea necesară înțelegerii clare și concise a realității. 

Din păcate, întâlnim din ce în ce mai des astfel de persoane, care se ascund în spatele măștii de atotștiutori, perfecți în oglinda lor, care însă, divaghează de multe ori. Puși mereu pe contrazicere, veșnic cu garda sus, gata să te sfâșie dacă ai curajul să nu împărtășești aceleași idei sau sentimente cu ei. Deși de multe ori aberează, snobul nu va avea niciodată capacitatea de a-și recunoaște vina. Să nu visăm la a-l vedea cerându-și scuze. Fudulia primează, orgoliul său este intangibil. Restul lumii nu contează, el se consideră nucleul universului său, care, privit per ansamblu, e limitat. 

Când ești și snob și fudul reușești să-ți atragi rapid oprobriul public. Reușești să enervezi și uneori să exasperezi interlocutorul. Ai "calitățile" astea înrădăcinate în ADN. 

Snobul e veșnic dătător de sfaturi, de cele mai multe ori neavizate și nedorite. El cunoaște tot, știe tot, face tot, descoperă tot. Pe dracu! 

Am să te țin în brațe o viață-ntreagă și încă o secundă!

Am așteptat cu-atâta drag fiecare secundă până să te pot strânge în brațe și te-am visat și te-am dorit și mi te-am imaginat și te-am mângâiat zilnic în cele aproape nouă luni ale călătoriei noastre. 

Plânsul tău de bun-venit a fost cel mai frumos sunet pe care l-am auzit, iar pentru zâmbetul tău aș renunța oricând la mine. 

Pe noul nostru  drum am pornit încrezătoare. Am învățat rapid că pot renunța ușor la plăcerile mele, la curățenia obsesivă, la conversații lungi, la lenevit. Acum sunt într-o mișcare continuă, mereu în alertă. Am renunțat la fondul de ten pentru o cremă împotrivă eritemului, la parfumul meu pentru mirosul tău de lapte, la băi spumante pentru băița ta din fiecare seară, la cocktailuri pentru biberoane. Și nu regret!

Oboseala mi-e cel mai aprig dușman. Uneori ea m-adoarme cu capul pe pătuțul tău ori, în cel mai bun caz, cu tine-n brațe. Da, știu, mi-s judecată adesea, nu cred în "s-a învățat în brațe", cred doar că vrei să știi că-ți sunt alături. Și sunt. Îmi cântă inima de bucurie când doar la mine-n brațe îți găsești alinarea! 

Un scâncet sau o foială și-am apărut lângă tine. Nu vreau să te simți singură ori izolată și mi-aș dori să știi cât de mult te iubesc. Iubesc să te țin în brațe, te-aș ține-n brațe o viață-ntreagă și încă o secundă! 

Învață să pui punct

Uneori trebuie să pui punct. 

La sfârșitul unei propoziții. 

La sfârșitul unei povești. 

Se numește "ortografie". Sau mai simplu, "curaj". 

Uneori pleci fără să saluți...pleci cu lacrimi înnodate în barbă. Uneori spui "pa", dar știi că e un "adio". Sau măcar așa ai vrea. Relații, activităţi, servicii, toate au un final. 

Teama de eșec este apăsătoare, nimeni nu dorește să ia decizii pe care apoi să le regrete. Frica de viața nouă este la fel de înspăimântătoare. "Și atunci ce-o să fac?" 

Trebuie să decizi și cu inima și cu mintea, să strângi din dinți când sufletul îți urlă. Ar trebui să evadezi când te simți prins într-un labirint care pare fără ieșire, nu să te afunzi mai tare. 

Când împlinirea și fericirea nu mai merg mână-n mână, trebuie să pui punct. Nu căuta vinovați, nu amâna mai mult decât trebuie și nu îți pune speranța în oameni și fapte, s-ar putea să fii dezamăgit. 

Sfârșitul nu e întotdeauna cel mai rău lucru ce ți se poate întâmpla. Sfârșitul poate fi un început cald și prosper, bucurie și liniște. 

Învață să pui punct în relația cu tristețea, nefericirea și neîmplinirea. Păstrează-ți în suflet doar lucruri bune, care să te-ajute să te dezvolți pe orice plan.

Punct. Apoi spațiu. Și începi din nou, de la capăt! 

Bucură-te necondiționat! Transformă punctul în arma ta de izbândă!

A fost odată Fostul

Nu, nu trebuie să te întorci la Fostul. Până și basmele încep cu "a fost odată". "A fost o dată", nu de două, trei ori. 

Te-ai amăgit că ceva se va schimba, că efortul pe care l-ai făcut pentru relația perfectă nu va fi zadarnic. Ai sperat, ai suspinat și ți-ai imaginat totul ca pe-o poveste frumoasă, din care voi ieșeați învingători. Inutile sacrificii. 

Timpul estompează răni și vindecă cicatrici. Arareori îți întorci privirea-n trecut, peste umăr. Parc-ai mai avea curaj să mai încerci o dată, dar toată suferința ți-apare-n flash-uri scurte, în minte. Închizi ochii și încerci să te convingi că nu vrei să pătimești iar. Oscilezi între da și nu. Și iar încerci să scuturi de praf amintiri frumoase. Realizezi că-s prea puține, oftezi și renunți. Încă ai păstrat nostalgia certurilor. 

Sufletul parcă-ți plutește în derivă printre iubire și ură. 

Ai mai vrea o întâlnire-n tihnă, în care să îi spui c-ai fost mereu aici, c-ai așteptat un semn, o privire, un gest. Ai vrea să-i spui că n-ai uitat nimic și că din toată amărăciunea alegi doar zâmbetul. Ai vrea ca și celălalt să-ți spună același lucru, ai vrea o îmbrățișare care să v-aducă împreună.  

Și totuși n-ai curaj. Teama de dezamăgire e mult prea profundă. Dacă împăcarea n-aduce fericire și nu-ți face inima să tresară, nu, dragă, nu trebuie să te întorci la Fostul! 

Plângeri de gravidă

Aham, da, s-o crezi tu că perioada gravidității e cea mai frumoasă din viață ta! Știu că așa ți-ai imaginat, că ți-ai dorit, că ți-ai impus. Nu merge! 

Te plângi de cât de cald îți este, de parcă ai avea un rezervor de apă în locul glandelor sudoripare. Oricâte dușuri ai face, sunt fără rezultat. 

Te plângi de cât de mult te-ai îngrășat, de cât de greu te miști, de picioarele care s-au umflat de parcă ai inspirat heliu. De fapt, ești un balon cu ochi. Mâinile au circumferința dublă, degetele s-au transformat în cârnăciori cu verighetă, asta în cazul în care n-ai fost nevoită să renunți de mult la ea. Cântarul plânge și el.  

Te plângi când realizezi că, indiferent ce ai face, pantofii cu toc pe care-i purtai mândră și al căror sunet îți plăcea să-l auzi, sunt doar un vis frumos. Te mulțumești cu încălțăminte joasă, cu care să te încalți rapid și în care să îți intre butucii proaspăt căpătați. Nici n-amintim de haine, ai depășit de mult măsura M...singurul lucru în care te mai poți îmbrăca e vreun cearșaf de pat matrimonial. Bucură-te, îți vine perfect! 

Plângi de dorul cafelei care te ajuta să-ți începi voios ziua și care parcă era singurul tău moment de liniște. Mulțumește-te cu sticla de apă, pe care o porți după tine oriunde mergi, ca pe un suvenir de preț. 

Și te mai plângi de cât de greu te-apleci, de cât de greu te miști, de cât de mult ți-ai dori să te plimbi și nu poți, din diverse motive. Ți-e dor să dormi o noapte-ntreagă. Da, urmează să schimbi balamalele ușii de la baie și parchetul pe care ai făcut cărare într-acolo, s-au uzat de-atâtea drumuri.  

Ești copleșită de-atâtea sfaturi oferite oriunde și oricând, nervii ți-au cedat de mult. Te plângi că singurul subiect e-acum legat de sarcină, viața ta nu mai înseamnă nimic. Discuțiile sunt doar despre naștere, copil, vaccin, biberoane, sterilizatoare, căruț, doctor. Nu interesează pe nimeni ce ai citit sau ce altceva mai faci. 

Și poți să plângi de dorul unei ieșiri în oraș, de dorul unei cine pe malul mării, de dorul unui pahar de vin, ori după vreo petrecere cu prietenii. Telefonul nu mai sună, lumea te menajează. Ești o gravidă fragilă, cu nervii. 

Știu, și eu mă plâng, am aceleași motive. AMR o luna 👶

Idolul tău

Închide ochii. Nu, nu, pe bune, închide-i.  

Ești mulțumit de tine, de ce ai realizat, de ce trăiești, de ce lași în urmă? Dacă ai reușit să faci pace cu tine și cu inima ta, în care ai ascuns atâtea și atâtea trăiri și sentimente, atunci ești pe drumul cel bun. 

Și tu, ca și mine, ai fost marcat pozitiv de cineva. Lăsăm deoparte oamenii care ne-au lăsat un gust amar, povestim al'dată. 

Indiferent dacă e o persoană apropiată, ori din familie, ori poate vreo vedetă, ea te-a făcut să te analizezi în oglindă, să îți pui întrebări, să iei decizii. Ai pus-o pe un piedestal și-ai transformat-o în idol. I-ai analizat reacții, gesturi, comportamente, vestimentație și ți-ai dorit că la un moment-dat să fii și tu la fel. Ți-a inspirat încredere și parcă doar gândul că-ntr-o zi vei fi și tu pe-aproape, te-a făcut să vezi viața altfel, să ai speranță și curaj. 

Uneori ți-a ieșit, ai învins temeri și obstacole și ai avut sufletul plin de bucurie, alteori nu, și ți-ai lăsat cu tristețe privirea-n pământ. Uneori ți-ai mulțumit că n-ai făcut ca ea și ți-ai promis imperativ că tu nu vei face la fel, atunci când acțiunile nu i le-ai digerat, însă de cele mai mule ori ai fost plin de admirație.  

Te-ai lăudat când ai avut realizări care poate s-au concretizat și datorită idolului tău și-ai jubilat când lumea a observat în cine crezi. Mândria și-a spus cuvântul. Ambiția și curajul care poate odată îți lipseau, acum sunt condimentele nelipsite ale vieții tale.  

Fii brav, devino tu însuți un idol pentru cel de lângă tine! Ajută necondiționat, e gratis! 

Despre bărbați

Binecuvântați să fie bărbații care știu ce vor, cei care nu se opresc atunci când aud sfiosul tău "nu", dar care nu insistă cu nesimțire. 

Binecuvântați să fie bărbații dezinvolți, care nu-ți cer voie, dar îți iau pe furiș un sărut lipindu-te de zid. 

Binecuvântați să fie bărbații eleganți și atenți care încă mai curtează răbdător femeia, și cei care nu se ascund în spatele iluziei deținerii adevărului suprem, ba din contra, îți vorbesc relaxat, umil, privindu-te în ochi. 

Binecuvântați să fie bărbații care-ți săruta mâna și fruntea, care te fac să-ți deschizi inima, nu picioarele. 

Binecuvântați să fie bărbații care încă mai cumpără flori și deschid portiera mașinii, cei care își permit să dăruiască răbdare pentru a-ți oferi fericire deplină. 

Binecuvântați să fie bărbații care nu întreabă autoritar "unde pleci?", dar întreabă cu dor "unde ești?" 

Binecuvântați să fie bărbații care-și mențin promisiunile și cei care nu promit mai mult decât ceea ce sunt siguri că pot realiza. 

Binecuvântați să fie bărbații care nu se rușinează să-și mărturisească dorul și dragostea și cei care sunt capabili să mizeze tot, care-și permit schimbarea benefică pentru ca relația să funcționeze. 

Binecuvântați să fie bărbații care aleg femeile, acelea autentice, mândre, care încă știu să roșească.

Turist la mare

Mijlocul verii, căldură mare, mon cher! 

Ești turist, ești în concediu la mare, te relaxezi și ai vrea să rămâi cu o amintire plăcută. Să știi că și noi, băștinașii de pe litoral, am vrea să ne încărcăm cu pozitivitate în puținele zile în care avem privilegiul acesta, pentru că tu, drag turist, ești în vacanță, noi...la muncă. Muncim și ne organizăm pentru a-ți face sejurul plăcut.  

Dar de ce ai pus gând rău imaginii noastre vizuale? 

De ce te-ncântă să faci mormane de semințele plajă, în care-ți bagi mândru rămășițele porumbului fiert? De ce zâmbești tâmp când îngropi ambalajele în nisip? De ce ești mai viteaz când lași în urma ta chiștoace de țigări fumegânde? Ce te face să te simți mai mamă când, în loc să-ți duci copilul la toaletă, îl îndemni la desfătare pe plajă ori în apă? Și mai ales, de ce îți place să umbli în slip pe stradă, în restaurante, în magazine, în bănci sau farmacii, arătându-ți burta gelatinoasă și trupul plin de păr, când, drag turist, la tine în oraș n-ai ieși din casă până nu-ți pedepsești consoarta cu o ședință aprigă de călcat? 

La fel ca tine, drag turist, și noi, cei care suntem obligați să împărțim stațiunea cu tine, am vrea s-avem parte de decența de care suntem siguri că poți da dovadă atunci când parcurgi drumul casă-plajă-casă. Iar dacă mama natură n-a fost atât de mărinimoasă cu tine și ți-a dat și celulită și sâni tip șosete, îți explic eu, draga mea: scoate-i din ciorbă, nu e deloc trendy! 

Deunăzi am auzit un domn ce-și îneca amarul în vorbe, mergând singur pe stradă si spunând resemnat: "românii sunt civilizați doar afară". Oare? 

Călătorie cu trenul

Viața e ca o călătorie cu trenul, cu multe gări, cu multe schimbări de macaz, cu multe peroane, cu multe accidente. 

Urcăm în tren o dată cu nașterea și ne-ntâlnim părinții despre care credem că vor călători mereu lângă umărul nostru, însă, pe nepregătite, ei vor coborî într-o gară neștiută și ne vor lăsa să ne continuăm singuri drumul. La fel, în trenul nostru vor urca alte persoane care își vor pune nestăvilit amprenta asupra noastră: frați, prieteni, copii, ori poate chiar acel cineva care ne va face să cunoaștem adevărata dragoste. Mulți dintre călătorii trenului nostru vor coborî lăsând în urmă un gol imens. Alții vor coborî neobservați. 

Călătoria cu trenul va fi plină de bucurii, de tristețe, de reușite și eșecuri, de fantezii, de dorințe, de așteptări și certitudini.  

Succesul acestui voiaj va fi marcat de relația bună pe care ne-o dorim cu toți pasagerii, pentru care punem suflet și încercăm să oferim ce e mai bun. 

Marele mister constă însă în faptul că nu știm niciodată în care gară vom coborî, iar pentru asta trebuie să trăim în cel mai frumos mod posibil, trebuie să iubim, să iertăm, să ne ridicăm atunci când ni se pare că viața ne-a schimbat brusc macazul. 

Așa, atunci când vom coborî, vom lăsa o amintire frumoasă călătorilor care rămân. 

Valoarea timpului

"Ca să-ți dai seama cât valorează un an, întreabă un student care a picat examenul.

Ca să îți dai seama cât valorează o lună, întreabă o mamă care a născut prematur un copil.

Ca să îți dai seama cât valorează o zi, întreabă pe cineva născut în 29 februarie.

Ca să îți dai seama cât valorează o oră, întreabă doi îndrăgostiți care abia așteaptă să se întâlnească. 

Ca să îți dai seama cât valorează un minut, întreabă un om care a pierdut trenul.

Ca să îți dai seama cât valorează o secundă, întreabă un șofer care tocmai a evitat un accident.

Ca să îți dai seama cât valorează o viață, întreabă-te ce simți când pierzi pe cineva drag."

Preţuieşte fiecare moment!

Cupluri perfect imperfecte

Nu cred în cuplurile perfecte, care mimează fericirea, nu cred în cuplurile care de fațadă "sunt bine, se înțeleg". 

Cred în cuplurile imperfecte, care blesteamă cu zâmbetul pe buze ziua în care s-au cunoscut, pentru ca apoi să se iubească pătimaș ani la rând. Iubesc perechile care se tem mereu să nu se piardă, care luptă pentru dragostea lor, care după impas sunt tot mai sudate. 

Cred în acele cupluri imperfecte care dau la o parte soacre ori mame cu nas băgăreț, prieteni inutili și activități care-i separă. Cred în cuplurile imperfecte care uneori au nevoie de timp petrecut separat. Cred în acele cupluri care, atunci când fac pace, după certuri mai mari sau mai mici, se simt mai unite decât înainte. 

Cred în cuplurile imperfecte care fac haz de greșelile lor și cred în cele care lasă ultimul dumicat pentru partener. Cred în cuplurile imperfecte în care el întinde rufe în timp ce ea citește o carte fără să aibă mustrări de conștiință pentru că oalele cu mâncare nu-s gata. 

Cred în cuplurile imperfecte care pleacă în concedii scurte ca să se regăsească, cred în oameni care se iubesc sincer, necondiționat, indiferent de clasă socială. 

Cred în cupluri cu personalitate, care iubesc viața dincolo de simularea relației perfecte!

Separarea puterilor

Tot auzim, pe ici, pe colo, că bărbații și femeile sunt egali, că au trecut ani pentru ca cele două tabere să aibă aceleași drepturi. De obligații, nu spune nimeni nimic. Și clar, de multe ori, bărbații și femeile nu au aceleași obligații. Facem ca treburile casnice să fie prioritare, când esențială ar fi doar dragostea și-o îmbrăţişare caldă. Ne focalizăm atenția pe ștersul geamurilor, pe oalele cu mâncare ori pe mașina ce trebuie reparată și devenim irascibili când lucrurile nu merg ceas. 

Femeilor le place să fie tratate că niște mici prințese, alintate și puse la loc de cinste în ochii partenerilor lor. Bărbaților le place să fie răsfăţaţi cu o cafea aburindă, dezmierdați suav într-o zi liniștită de duminică. În general, tuturor ne place să ne oferim unii altora lucrul cel mai de preț: timp petrecut împreună. 

Ne place să dividem îndatoriri și să nu simțim povara vieții în doi doar pe umerii noștri. Ne place să fim independenți, s-avem amintiri, concedii și, per ansamblu, vieți cu final fericit, ca-n basme. 

Cu toate astea... 

Trăim intens și mereu contra cronometru. De multe ori, ne lăsăm pradă problemelor și uităm rapid de idealul vieții în doi pe care ni l-am imaginat. Nu avem timp de multe conversații, nu avem timp să aprofundăm, nu avem timp să-i ascultăm ofurile celui de lângă noi. Prinși în toată vâltoarea asta cotidiană, nici măcar n-avem timp să realizăm că ne îndepărtăm din ce în ce mai mult unii de alții, că ne schimbăm, că-ncepem să nu ne mai cunoaștem. 

Trăim relații toxice pentru că n-avem timp și curaj să ne analizăm și să luăm decizii. Ne bucurăm rar și ne hrănim cu reproșuri. Uităm să fim noi și să ne dedicăm partenerului așa cu ne-am propus. Devenim individualiști și punem "eu" mai presus de "noi". 

Apoi ne trezim triști, nefericiți și singuri... 

Eu, femeia

Eu, femeia, sunt plămădită din coasta ta, și-s atât de-adânc prezentă în sufletul tău... 

Eu, femeia, sunt eșecul sau realizarea ta, suișul și coborâșul vieții tale. 

Eu, femeia, sunt înger și demon, zâmbet și lacrimi în tabloul în care mă zugrăvești. 

Eu, femeia, sunt joacă și seriozitate, banalitate și certitudine când viața mi-o impune. 

Eu, femeia, sunt voință și neputință, brațe deschise ori spate-ntrors. Tu ești responsabil. 

Eu, femeia, sunt alint și ceartă, dragoste și dispreț, dorință carnală ori indiferență dureroasă. 

Eu, femeia, sunt tot ce ți-ai putea dori în nopțile triste ori în zilele senine. 

Sunt totul sau nimic, sunt întuneric și lumină atunci când simt că meriți.  

Gustul amar al suferinței

Suntem nemulțumiți, ne e frică, ne facem griji, suntem deprimați, stresați, descurajați ori supărați. 

Relații sau evenimente pot declanșa în sufletul nostru acea senzație de "ce e mai rău". Ce ne face să suferim? Avem așteptări prea mari? Avem mereu senzația că doar noi am greșit și că celălalt e întotdeauna mai bun?  

Sentimentele noastre sunt valuri invizibile, ne-au fost alături ani și ani de zile, s-au atașat de sufletul nostru datorită poveștilor pe care le-am trăit, în care am fost protagoniști sau nu. Am învățat să ne stăpânim emoțiile, să le reprimăm și să interpretăm diferit evenimente. Am realizat în timp că facem asta în trei situații: atunci când ceva ne lipsește (ne e dor), când credem că ceva e imposibil (am vrea, dar nu putem), când am pierdut definitiv ceva (când realizăm că nu mai există).  

Suferim și suntem obsedați de noi înșine, de perfecțiune și ne facem fel de fel de idei despre cum ar trebui să ne fie viața. Ne uităm mereu în ograda vecinului și facem comparații care nu ne sunt benefice. Ne afundăm în muncă și rar ne facem timp pentru suflet.  

Nu facem din fericire un obiectiv iar zâmbetul, de multe ori, ne e străin. Ne măsurăm timpul în funcție de cei din jur, pe care-i încadrăm mereu în spațiul nostru. Uneori, ne așezăm cu capul plecat la coada vieții. Ne sacrificăm pentru alții, punându-i pe primul loc în viața noastră, și-al nostru suflet îl lăsăm deoparte.  

Merită oare ca-n loc de tresăriri vioaie să ai mereu în inimă un oftat?