Despre bărbați

Binecuvântați să fie bărbații care știu ce vor, cei care nu se opresc atunci când aud sfiosul tău "nu", dar care nu insistă cu nesimțire. 

Binecuvântați să fie bărbații dezinvolți, care nu-ți cer voie, dar îți iau pe furiș un sărut lipindu-te de zid. 

Binecuvântați să fie bărbații eleganți și atenți care încă mai curtează răbdător femeia, și cei care nu se ascund în spatele iluziei deținerii adevărului suprem, ba din contra, îți vorbesc relaxat, umil, privindu-te în ochi. 

Binecuvântați să fie bărbații care-ți săruta mâna și fruntea, care te fac să-ți deschizi inima, nu picioarele. 

Binecuvântați să fie bărbații care încă mai cumpără flori și deschid portiera mașinii, cei care își permit să dăruiască răbdare pentru a-ți oferi fericire deplină. 

Binecuvântați să fie bărbații care nu întreabă autoritar "unde pleci?", dar întreabă cu dor "unde ești?" 

Binecuvântați să fie bărbații care-și mențin promisiunile și cei care nu promit mai mult decât ceea ce sunt siguri că pot realiza. 

Binecuvântați să fie bărbații care nu se rușinează să-și mărturisească dorul și dragostea și cei care sunt capabili să mizeze tot, care-și permit schimbarea benefică pentru ca relația să funcționeze. 

Binecuvântați să fie bărbații care aleg femeile, acelea autentice, mândre, care încă știu să roșească.

Turist la mare

Mijlocul verii, căldură mare, mon cher! 

Ești turist, ești în concediu la mare, te relaxezi și ai vrea să rămâi cu o amintire plăcută. Să știi că și noi, băștinașii de pe litoral, am vrea să ne încărcăm cu pozitivitate în puținele zile în care avem privilegiul acesta, pentru că tu, drag turist, ești în vacanță, noi...la muncă. Muncim și ne organizăm pentru a-ți face sejurul plăcut.  

Dar de ce ai pus gând rău imaginii noastre vizuale? 

De ce te-ncântă să faci mormane de semințele plajă, în care-ți bagi mândru rămășițele porumbului fiert? De ce zâmbești tâmp când îngropi ambalajele în nisip? De ce ești mai viteaz când lași în urma ta chiștoace de țigări fumegânde? Ce te face să te simți mai mamă când, în loc să-ți duci copilul la toaletă, îl îndemni la desfătare pe plajă ori în apă? Și mai ales, de ce îți place să umbli în slip pe stradă, în restaurante, în magazine, în bănci sau farmacii, arătându-ți burta gelatinoasă și trupul plin de păr, când, drag turist, la tine în oraș n-ai ieși din casă până nu-ți pedepsești consoarta cu o ședință aprigă de călcat? 

La fel ca tine, drag turist, și noi, cei care suntem obligați să împărțim stațiunea cu tine, am vrea s-avem parte de decența de care suntem siguri că poți da dovadă atunci când parcurgi drumul casă-plajă-casă. Iar dacă mama natură n-a fost atât de mărinimoasă cu tine și ți-a dat și celulită și sâni tip șosete, îți explic eu, draga mea: scoate-i din ciorbă, nu e deloc trendy! 

Deunăzi am auzit un domn ce-și îneca amarul în vorbe, mergând singur pe stradă si spunând resemnat: "românii sunt civilizați doar afară". Oare? 

Călătorie cu trenul

Viața e ca o călătorie cu trenul, cu multe gări, cu multe schimbări de macaz, cu multe peroane, cu multe accidente. 

Urcăm în tren o dată cu nașterea și ne-ntâlnim părinții despre care credem că vor călători mereu lângă umărul nostru, însă, pe nepregătite, ei vor coborî într-o gară neștiută și ne vor lăsa să ne continuăm singuri drumul. La fel, în trenul nostru vor urca alte persoane care își vor pune nestăvilit amprenta asupra noastră: frați, prieteni, copii, ori poate chiar acel cineva care ne va face să cunoaștem adevărata dragoste. Mulți dintre călătorii trenului nostru vor coborî lăsând în urmă un gol imens. Alții vor coborî neobservați. 

Călătoria cu trenul va fi plină de bucurii, de tristețe, de reușite și eșecuri, de fantezii, de dorințe, de așteptări și certitudini.  

Succesul acestui voiaj va fi marcat de relația bună pe care ne-o dorim cu toți pasagerii, pentru care punem suflet și încercăm să oferim ce e mai bun. 

Marele mister constă însă în faptul că nu știm niciodată în care gară vom coborî, iar pentru asta trebuie să trăim în cel mai frumos mod posibil, trebuie să iubim, să iertăm, să ne ridicăm atunci când ni se pare că viața ne-a schimbat brusc macazul. 

Așa, atunci când vom coborî, vom lăsa o amintire frumoasă călătorilor care rămân. 

Valoarea timpului

"Ca să-ți dai seama cât valorează un an, întreabă un student care a picat examenul.

Ca să îți dai seama cât valorează o lună, întreabă o mamă care a născut prematur un copil.

Ca să îți dai seama cât valorează o zi, întreabă pe cineva născut în 29 februarie.

Ca să îți dai seama cât valorează o oră, întreabă doi îndrăgostiți care abia așteaptă să se întâlnească. 

Ca să îți dai seama cât valorează un minut, întreabă un om care a pierdut trenul.

Ca să îți dai seama cât valorează o secundă, întreabă un șofer care tocmai a evitat un accident.

Ca să îți dai seama cât valorează o viață, întreabă-te ce simți când pierzi pe cineva drag."

Preţuieşte fiecare moment!

Cupluri perfect imperfecte

Nu cred în cuplurile perfecte, care mimează fericirea, nu cred în cuplurile care de fațadă "sunt bine, se înțeleg". 

Cred în cuplurile imperfecte, care blesteamă cu zâmbetul pe buze ziua în care s-au cunoscut, pentru ca apoi să se iubească pătimaș ani la rând. Iubesc perechile care se tem mereu să nu se piardă, care luptă pentru dragostea lor, care după impas sunt tot mai sudate. 

Cred în acele cupluri imperfecte care dau la o parte soacre ori mame cu nas băgăreț, prieteni inutili și activități care-i separă. Cred în cuplurile imperfecte care uneori au nevoie de timp petrecut separat. Cred în acele cupluri care, atunci când fac pace, după certuri mai mari sau mai mici, se simt mai unite decât înainte. 

Cred în cuplurile imperfecte care fac haz de greșelile lor și cred în cele care lasă ultimul dumicat pentru partener. Cred în cuplurile imperfecte în care el întinde rufe în timp ce ea citește o carte fără să aibă mustrări de conștiință pentru că oalele cu mâncare nu-s gata. 

Cred în cuplurile imperfecte care pleacă în concedii scurte ca să se regăsească, cred în oameni care se iubesc sincer, necondiționat, indiferent de clasă socială. 

Cred în cupluri cu personalitate, care iubesc viața dincolo de simularea relației perfecte!

Separarea puterilor

Tot auzim, pe ici, pe colo, că bărbații și femeile sunt egali, că au trecut ani pentru ca cele două tabere să aibă aceleași drepturi. De obligații, nu spune nimeni nimic. Și clar, de multe ori, bărbații și femeile nu au aceleași obligații. Facem ca treburile casnice să fie prioritare, când esențială ar fi doar dragostea și-o îmbrăţişare caldă. Ne focalizăm atenția pe ștersul geamurilor, pe oalele cu mâncare ori pe mașina ce trebuie reparată și devenim irascibili când lucrurile nu merg ceas. 

Femeilor le place să fie tratate că niște mici prințese, alintate și puse la loc de cinste în ochii partenerilor lor. Bărbaților le place să fie răsfăţaţi cu o cafea aburindă, dezmierdați suav într-o zi liniștită de duminică. În general, tuturor ne place să ne oferim unii altora lucrul cel mai de preț: timp petrecut împreună. 

Ne place să dividem îndatoriri și să nu simțim povara vieții în doi doar pe umerii noștri. Ne place să fim independenți, s-avem amintiri, concedii și, per ansamblu, vieți cu final fericit, ca-n basme. 

Cu toate astea... 

Trăim intens și mereu contra cronometru. De multe ori, ne lăsăm pradă problemelor și uităm rapid de idealul vieții în doi pe care ni l-am imaginat. Nu avem timp de multe conversații, nu avem timp să aprofundăm, nu avem timp să-i ascultăm ofurile celui de lângă noi. Prinși în toată vâltoarea asta cotidiană, nici măcar n-avem timp să realizăm că ne îndepărtăm din ce în ce mai mult unii de alții, că ne schimbăm, că-ncepem să nu ne mai cunoaștem. 

Trăim relații toxice pentru că n-avem timp și curaj să ne analizăm și să luăm decizii. Ne bucurăm rar și ne hrănim cu reproșuri. Uităm să fim noi și să ne dedicăm partenerului așa cu ne-am propus. Devenim individualiști și punem "eu" mai presus de "noi". 

Apoi ne trezim triști, nefericiți și singuri... 

Eu, femeia

Eu, femeia, sunt plămădită din coasta ta, și-s atât de-adânc prezentă în sufletul tău... 

Eu, femeia, sunt eșecul sau realizarea ta, suișul și coborâșul vieții tale. 

Eu, femeia, sunt înger și demon, zâmbet și lacrimi în tabloul în care mă zugrăvești. 

Eu, femeia, sunt joacă și seriozitate, banalitate și certitudine când viața mi-o impune. 

Eu, femeia, sunt voință și neputință, brațe deschise ori spate-ntrors. Tu ești responsabil. 

Eu, femeia, sunt alint și ceartă, dragoste și dispreț, dorință carnală ori indiferență dureroasă. 

Eu, femeia, sunt tot ce ți-ai putea dori în nopțile triste ori în zilele senine. 

Sunt totul sau nimic, sunt întuneric și lumină atunci când simt că meriți.  

Gustul amar al suferinței

Suntem nemulțumiți, ne e frică, ne facem griji, suntem deprimați, stresați, descurajați ori supărați. 

Relații sau evenimente pot declanșa în sufletul nostru acea senzație de "ce e mai rău". Ce ne face să suferim? Avem așteptări prea mari? Avem mereu senzația că doar noi am greșit și că celălalt e întotdeauna mai bun?  

Sentimentele noastre sunt valuri invizibile, ne-au fost alături ani și ani de zile, s-au atașat de sufletul nostru datorită poveștilor pe care le-am trăit, în care am fost protagoniști sau nu. Am învățat să ne stăpânim emoțiile, să le reprimăm și să interpretăm diferit evenimente. Am realizat în timp că facem asta în trei situații: atunci când ceva ne lipsește (ne e dor), când credem că ceva e imposibil (am vrea, dar nu putem), când am pierdut definitiv ceva (când realizăm că nu mai există).  

Suferim și suntem obsedați de noi înșine, de perfecțiune și ne facem fel de fel de idei despre cum ar trebui să ne fie viața. Ne uităm mereu în ograda vecinului și facem comparații care nu ne sunt benefice. Ne afundăm în muncă și rar ne facem timp pentru suflet.  

Nu facem din fericire un obiectiv iar zâmbetul, de multe ori, ne e străin. Ne măsurăm timpul în funcție de cei din jur, pe care-i încadrăm mereu în spațiul nostru. Uneori, ne așezăm cu capul plecat la coada vieții. Ne sacrificăm pentru alții, punându-i pe primul loc în viața noastră, și-al nostru suflet îl lăsăm deoparte.  

Merită oare ca-n loc de tresăriri vioaie să ai mereu în inimă un oftat? 

Ar fi frumos...

Ar fi frumos acum ca cel care are cuvintele înnodate în gât, să le poată rosti. Așa, pur și simplu, fără să se gândească la consecințe, la impedimente, la cuvintele pe care ar trebui să le folosească, la schimbul de roluri pe care ar trebui să îl facă pentru atâta empatie. Fără mască, fără falsitate, cu demnitate și cu fruntea sus. Așa, pur și simplu. 

Sunt sigură că mulți și-ar alina dorul și și-ar șterge victorioși lacrimile, mulți ar înceta să mai iubească, unii ar începe să se cunoască, alții ar termina povestea plângând. Unii și-ar spune "adio", unii ar cunoaște persoane noi și nu s-ar mai simți singuri, unii s-ar întreba retoric de ce, de ce au pierdut atât de mult timp singuri sau lângă cineva care nu merită.  

Pentru că nimic nu-i mai important ca momentul pe care îl trăiești acum. Bucură-te de el!