Într-o lume plină de lingăi, alege să faci diferența

Noi, românii (deși am totuși impresia că e o chestiune general valabilă), popor cotropit de-atâtea ori, am ajuns să facem din "capul plecat sabia nu-l taie" un dicton cotidian de pus la icoană. 

Nu ne asumăm acțiuni și păreri, nu spunem clar și răspicat ce ne deranjează, nu încercăm să facem nimic pentru a schimba ceva. N-avem curaj pentru că intervine "nu știi cu cine te pui". 

Suferim în tăcere, ori, mai rău, suferim la grămadă, dar pe la colțuri. Ni s-a demonstrat de-atâtea ori că doar lingușitorii și slugarnicii au noroc (pe lângă proști), și-atunci evităm să spunem lucrurilor pe nume, de teama de a nu fi dat la o parte de către societate ori, mai rău, de către șefii care se complac în astfel de comportamente. 

Dar oare merită? 

S-a constatat că lingăii nu au prea multe calități și nici vreo inteligență de neegalat, stima de sine e aproape inexistentă sau, pentru ei, acel job e unica salvare. 

Alege să faci diferența, să ai încredere în tine și în ceea ce știi să faci și poți să faci, alege să-ți privești interlocutorul în ochi și să-i spui că greșește. Alege să știi când să pui punct și să discerni sinceritatea de fățărnicie. Alege să faci mai mult, să vrei mai mult, alege să schimbi ceva și-ncepe cu tine. Da, știu, și "tonul face muzica", dar alege că tonul tău să reflecte franchețe și siguranță. 

De dor

Uneori ți-e atât de dor de o persoană încât ai vrea s-o scoți din amintirile frumoase și s-o îmbrățișezi îndelung, să-i spui șoptit că ți-a lipsit, s-o rogi să nu mai plece. Ți-e atât de dor încât gândul îți devine dușman. 

Un nume, un parfum, o privire sau poate un profil văzut în fugă te fac să simți atât de pătimaș dorul. El arde, mistuie, doare, dar lasă-n urmă amintiri frumoase. Uneori e povară, uneori e zâmbet, alteori e piatră de hotar.  

Dorul vine cu lacrimi, cu oftat sau cu un zâmbet stingher în colțul gurii. Poate fi dorință și neputință, tristețe și alinare, dar e sufletul viu ce-atât de mult îți lipsește.  

Dorul e un amalgam de lipsă, melancolie, deznădejde, regret, sensibilitate și surâs. El te schimbă, te face să spui ce n-ai crezut vreodată că vrei rosti, te face să gândești tot ce n-ai vrut, e adânc înfipt în suflet, în inimă și minte, e atotstăpânitor în momentele tale de singurătate, e întrebarea tăioasă și fără răspuns "cum ar fi fost dacă...?" 

Dezamăgirile - punct central al vieții cotidiene

 Ți-ai pus speranța în el, în om. I-ai oferit sprijinul tău necondiționat, i-ai oferit umărul pe care să plângă și i-ai întins mereu mâna când a considerat că se afundă.
 Uneori te-ai gândit că poate o să ai și tu nevoie de ajutor și ți-ar prinde bine dacă ți s-ar plăti măcar cu acceași monedă. Te-ai înșelat. Ai rămas cu-n gust amar când ai văzut că în loc de-o mână întinsă ai primit un spate-ntors.

 Ar fi fost culmea să continui să fii același tu, cu lacrimi în ochi, mereu altruist și la dispoziția celui căzut. Ar fi fost culmea să te dezamăgească iar, dar a făcut-o. Ar fi fost cumea că tu să te trezești și să fii individualist sau egoist și să plătești cu acceași monedă. N-ai făcut-o, deși poate ar fi fost singurul cadou pe care ți-l puteai oferi.
 Ca de atâtea ori, ai rămas singur, cu gânduri și regrete, cu dezamăgiri și lacrimi. Te-ai întrebat adesea de ce doar tu le cari pe toate-n spate și-ai dat din umeri când n-ai găsit răspuns. Te-ai ridicat, ai rezolvat tot tu, tot fără ajutor, tot luptând cum ai făcut-o mereu.
 Apoi se-ntreabă de ce nu mai ești la fel, de ce te-ai închis, de ce începi să te comporți cu omul așa cum face el cu tine. Și nu-i convine. Oare a venit momentul în care ești și tu pe primul loc?

Despre sfaturi, în general

Sfaturi despre viață, despre comportament, despre alimentație, despre copii, despre manageri, despre legi, politică, medicină, educație, frumusețe etc, în toate suntem experți, le oferim ușor și le digerăm greu. 

Dintotdeauna, oamenii au simțit nevoia preocupării față de celălalt. Din invidie, din grandoare, din compasiune, din dragoste, din orice alt sentiment, omul a simțit nevoia de a da sfaturi gratuit, oricui, oricând. Unii le numesc pompos "feed-back". 

Dăm sfaturi ușor și le acceptăm cu mare dificultate, uneori iritați, debusolați, dezamăgiți.  

Ne dăm cu părerea despre orice, indiferent de cât de bine stăpânim domeniul ori situația, pe principiul "las' că știu eu mai bine". Nu, nu știi, sau, în cel mai bun caz, știi pentru tine, nu și pentru celălalt. 

Încercăm cumva să vorbim de sus, experiența noastră (poate inexistentă) ne dă un aer de măreție și ne simțim lezați când interlocutorul nostru, agasat de opiniile uneori transformate în săgeți veninoase, strâmbă din nas. 

De cele mai multe ori, nu întrebăm dacă putem fi de folos cu un sfat, ci ne trezim în vâltoarea gurii deschise înainte de vreme. Folosim des "am pățit eu, am avut eu, am auzit eu" dar nu analizăm o clipă perspectiva celuilalt. Suntem purtați de val și ne agățăm instinctiv de acel "trebuie" imperativ, ori de trăirile de mult apuse, care poate s-au potrivit odată, de-a lungul vieții noastre, sau despre care am auzit pe alții c-ar da randament. 

Nu renunțăm la a ne da cu părerea într-un mod uneori arogant, iar acest lucru nu ține neapărat de educație, ci mai ales de natură umană. Sau o fi din dorința de a nu părea indiferenți?