De câte ori n-am rostit întrebarea asta...uneori nervoși, alteori plini de dispreț, ne-am crezut superiori...N-am prețuit povețe și n-am pus preț pe tristețea celui de lângă noi. Am trecut pe lângă lume adânciți în gânduri și griji. Și-apoi ne-ntrebăm...
Ce știi tu, mamă, despre viața de adolescent, despre dragostea neîmpărtășită la liceu și prietenii ce se termină în zori?
Ce știi tu, tată, despre secretele iubiri, despre lacrimile de pe perna mea, atât de reci și amare, despre copilăria care-a trecut ca vântul?
Ce știi tu...despre durerile acelea tatuate care n-or să se șteargă niciodată? Ce știi tu despre lacrimile suspinate pe ascuns, despre întrebările fără răspuns ale unui destin preaputernic, pentru care nu poți face nimic, despre nopțile în care somnul ți-e dușman?
Ce știi tu, străine...despre un zâmbet recitat când inima e străpunsă de-o teamă constantă, de-o neliniște sufocantă, de incertitudinea zilei de mâine, de cât de mult îmi tremură mâinile? Ce știi tu despre viața asta pe care cu greu o accept, despre inima ce-mi tresare în piept, de ceea ce n-o să uit niciodată?
Tu, judecătorule de vieți, ce știi despre toate dățile în care simt că mor când urletul nu mi-e înțeles, ce știi tu despre o liniște plină de spini, de acei ochi prin care văd sfârșitul? Ce știi tu de zilele acelea care toate par la fel, în care mereu aripile-s tăiate?
Ce știi tu...de un zâmbet ce te-ajută să nu te-neci în marea de probleme?
Tu doar vorbești...vorbești și judeci...dar ce știi tu?
